Şi cu cîtă seninătate afirmă o mulţime de oameni de condiţie intelectuală "bună" că, dacă ar vrea, ar putea crea şi ei manele la fel de bune ca ale vedetelor momentului (ba chiar mai bune)! Subtextul e că oamenii inteligenţi pot oricînd să-i înfrîngă pe lăutarii specializaţi în manele pe propriul lor teren şi, implicit, pot culege la fel de mulţi bani şi la fel de mulţi lauri de mahala. Numai să vrea ei să se coboare la nivelul subcultural al maneliştilor! Doar că nu vor. E sub demnitatea lor. Maneaua n-are nici o legătură cu aerul îmbătător al creaţiei culturale înalte. Nu faci chiar orice pentru bani...
Cum am mai zis deja, credeam şi eu că maneaua (sau ceea ce numim "manea") e un gen atît de clişeizat, încît realizarea unui set de asemenea melodii e floare la ureche chiar şi pentru un literat. Sau mai ales pentru el. Păi, ce-i aşa de greu? Scrii un text despre duşmanii care îţi poartă pică, dar mor (de ciudă) că n-au valoarea ta, în timp ce tu bei cu prietenii şi arunci cu dolarii şi mărcile - mai nou cu euroii -, uneori mai apare şi fratele tău, că nu mai e nimeni în lume ca el, apoi mai bagi nişte Mercedesuri, nişte gagici care dansează din buric, iar tu rămîi veşnic şmecher şi şucar şi cu valoare. Toate astea se grefează pe o melodie cu iz balcanic-oriental şi... gata maneaua. Gata succesul.
Aşa credeam. Era o naivitate născută din acelaşi snobism al reprezentantului "culturii înalte". E tot tipul ăla de strîmbătură dispreţuitoare cu care erau priviţi în perioada interbelică de altă "lume bună" lăutari ca Zavaidoc sau cîntece precum "Suflet candriu, de papugiu", care azi declanşează nostalgii aurite legate de farmecul Bucureştiului interbelic. Lumea bună de ieri le dispreţuia moale, lumea bună de azi le preţuieşte aşa cum preţuim cu toţii kitsch-urile bunicilor, cărora vechimea le dă patina respectabilităţii. Fenomenul e descris de Matei Călinescu în volumul Cinci feţe ale modernităţii.
Şi mai e ceva: nu toate manelele se bucură de succes şi nu toţi maneliştii se îmbogăţesc din muzică, aşa cum în literatură - de exemplu - nu toate sutele de mii de romane de consum ajung să aibă succes la public, ci doar unele. Aşadar, există o selecţie a publicului. Şi atunci, măcar din curiozitate, n-ar fi normal să ne întrebăm dacă producţiile de consum în discuţie (cărţi, manele etc.) nu au totuşi ceva care le deosebeşte de simplele produse de serie? Ceva care s-ar putea numi, în limitele genului, chiar... calitate? Sau măcar să vorbim despre originalitate, inventivitate şi capacitate de impact? E adevărat că succesul la public nu e neapărat o garanţie a calităţii, dar de cînd lipsa de succes a devenit o astfel de garanţie? De ce un romancier care scrie greoi şi se citeşte greu ar fi mai bun decît Dan Brown, Stephen King sau alţi scriitori care-şi fac meseria bine? De ce un compozitor care chinuie experimental mii de instrumente într-un spaţiu neconvenţional, creînd o simfonie dodecacofonică, ar fi mai valoros decît un manelist?
Păi, lumea bună a stabilit demult că tot ce place la un număr restrîns de rafinaţi (aleşi sau impuşi) e valoros, iar ceea ce îi place publicului larg e automat prost. Iar dacă se întîmplă ca lumea bună să asculte şi muzica lui Goran Bregovic sau pe cea a lăutarilor din Clejani, aia e, bineînţeles, "altceva".
Acum, după ce am făcut atît timp apologia manelelor, mă simt nevoit să dau un pic înapoi şi să spun că nu mă număr nici printre consumatorii de manele, nici printre cei care consideră că manelele, pe ansamblul lor, sînt un gen de muzică valoros. Prin analogie cu localurile fast food, aş numi manelele mai degrabă fast music - muzică uşor de asimilat, transmiţînd sentimente simple şi satisfăcînd nevoi primare la un nivel superficial. Dar "simplu" nu înseamnă neapărat şi "banal".
Banalitatea textelor manelelor şi a genului în general e doar aparentă. E tot un clişeu, născut din lenea de a gîndi. Maneliştii au o inventivitate lexicală, o abilitate de adaptare şi o capacitate de actualizare a temelor şi ideilor greu de întîlnit într-un alt gen muzical. Ei reuşesc să creeze un echilibru între repetitivitatea specifică muzicii populare (în sens larg, fie că e vorba despre folclor sau despre un gen muzical de consum) şi inovaţia necesară menţinerii interesului publicului. Practic, maneaua este cel mai dinamic gen de muzică de la noi şi, în acelaşi timp, cel mai postmodern. Se "updatează" permanent, utilizează intertextualitatea cu naturaleţe şi aboleşte graniţele între genuri, adică practică "impurificarea" genurilor în cel mai pur sens postmodern.
Am înţeles asta în momentul în care am văzut într-o vitrină de chioşc un CD cu manele intitulat Manele reloaded. Pe copertă apăreau Adrian (Copilul) Minune, Vali Vijelie şi Guţă, toţi trei îmbrăcaţi în negru, în costume semănînd cu cele din faimosul film SF Matrix (continuarea sa, Matrix reloaded, fusese lansată de curînd), iar fundalul fotografiei era unul verde, incluzînd şi faimoasa ploaie de şiruri binare din acelaşi film. Practic, maneliştii foloseau jocul intertextual, adresîndu-se unui public care aprecia şi manelele, dar şi aventurile lui Neo din Matrix. Atunci mi-am amintit de o piesă folclorică (manea?) mai veche, care începea cu melodia de pe genericul serialului Dallas, melodie ce se transforma încet într-una tipic balcanică, cu trompete şi saxofoane. Simplu, nu? Maneliştii încearcă orice, adulmecă şi satisfac gustul consumatorilor, ba chiar experimentează, fără a se împiedica de barierele unui gen anume. Din categoria eşecurilor unor astfel de experimente, nu mă pot abţine să nu citez două versuri, nu lipsite de un dram de intertextualitate, dar teribile în sine: "Picioarele epilate/ Sînt ca sarea în bucate...".
Apoi, textele manelelor au o anumită sintaxă, caracteristică mediului şi genului, în care nu lipseşte nici creativitatea lingvistică sau poetică. Aici dezacordurile gramaticale sau vulgarităţile au o funcţie clară de marcare şi identificare a genului. Şi mai e ceva: limbajul folosit de manelişti nu depăşeşte niciodată limitele unei vulgarităţi aluzive, de mahala, pe acelaşi model ca şi mai vechile "Isai, isai bidineaua" sau "Lasă-mă,
Lăutari ai epocii postmoderne, maneliştii nu se mai mulţumesc să cînte la cerere orice şi oricînd, ci creează o cerere masivă, ştiind că pot conta pe un public larg. Asta nu e uşor de făcut. Genul e greu de imitat de neofiţi, oricîte abilităţi literare sau muzicale ar avea imitatorul. S-ar simţi imediat făcătura, artificialul, inadecvarea. De aceea, nu aş reuşi niciodată să creez manele sau măcar texte de manele. Dacă vor alţii să încerce, pot fi siguri că au o piaţă imensă la dispoziţie.
Doar că n-o să le iasă.
Notă: Citeşte şi replica lui Victor Eskenasy intitulată (Sanchi!) Mozart, Bach, Enescu et comp..