Alegerea aleatorie a unui text îşi pune amprenta asupra montării. Haosul de pe scenă, impresia că se poate orice şi oricum pornesc, de cele mai multe ori, de la text. Regizorii nu ştiu de ce optează pentru un anumit text, iar atunci cînd o fac, citesc doar succesiunea acţiunilor şi, eventual, relaţiile de cauzalitate, ignorînd total miza lor. Perspectiva unei lecturi pe verticală este punctul slab al montării unei piese. Textului românesc contemporan îi lipsesc de cele mai multe ori reflecţia cinică, scriitura inteligentă, polifonică, şi nivelul doi al lumii reflectate.
Textul nou este în subsolul repertoriului teatrelor din România. Nu există proiecte care, timp de trei sau patru ani, să-şi propună punerea în scenă a unor piese contemporane legate tematic sau aparţinînd unui areal cultural. Lipseşte transferul de sens contemporan de la realitatea socială, exterioară, la cea culturală. Cea mai mare problemă este lipsa unui demers programatic care să facă posibilă analiza evolutivă a fondului dramatic contemporan şi care să instituie o practică de lucru curentă. Şi atunci cum să-l profesionalizezi pe dramaturg? Cum să faci ca ceea ce scrie să nu mai fie un hobby şi să devină un job? Cum să-i convingi pe directorii de teatru din România că dramaturgul în sens nemţesc - acompaniatorul regizorului pe tot parcursul spectacolului, cel care dă soluţii textuale şi poate propune multiple alternative semiotice de lectură printr-o decorticare pertinentă a piesei - nu e doar un moft? Că el primeşte un salariu pe care şi-l justifică în totalitate. Că e nevoie de el aşa cum este nevoie de scenograf.
Marea problemă este că directorii de teatru români gîndesc pe termen scurt şi că sînt foarte puţin dispuşi să rişte. Mai mult, îşi abandonează proiectele sau le amînă după economia de piaţă teatrală care promovează tergiversarea şi întîmplarea. Cît de bună sau cît de proastă este dramaturgia contemporană românească devine un epifenomen. Cel mai important este faptul că nu există un climat constant de perfecţionare şi promovare a ei. Poate şi pentru că este slabă, uneori. Dar cum să fie altfel dacă e mereu inhibată?
Textul dă, pînă la urmă, direcţia spectacolului, motivează folosirea anumitor tehnici şi formule. Textul constituie fundamentul intenţiei regizorale şi trambulina ei. El concentrează cîmpul posibilităţilor vizuale în care regizorul poate excava. Chiar atunci cînd este complet eludat ca rostire efectivă, textul se află în fiecare fibră a spectacolului (vezi Andriy Zholdak). Nimeni nu contestă valoarea sau vitalitatea unui text clasic. Filtrarea actualului în retorica lui este o operaţie critică extrem de importantă. Dar, pe de altă parte, nimeni nu cred ca poate contesta nevoia vitală de piese noi, cablarea la o scriitură în care se depune realitatea de azi. Aşa cum afirmă Boris Groys în Despre Nou (Idea Design & Print, Cluj, 2003), "Noul dă autorului individual posibilitatea de a-şi afirma propria viaţă ca pe o valoare a timpului istoric...".
Un lucru e cert: fără texte contemporane, teatrul rămîne pe tuşa realităţii şi la graniţa procesării ei. Sigur că nu doar textul este esenţial pentru ca un spectacol să fie puternic. Dar el este una dintre condiţiile majore.
Există, desigur, şi excepţii. Teatrul Naţional "Mihai Eminescu" din Timişoara şi-a început resuscitarea (şi aici directoarea Ada Lupa a avut un rol hotărîtor) prin montarea unor texte contemporane jucate peste tot în lume (Autobahn de Neil LaBute, regia Radu Apostol, şi Krum de Hanoch Levin, regia Radu Afrim). În rest, teatrele de la noi supravieţuiesc prin numele consacrate şi piesele clasice. Nu e rău, dar nici de ajuns.