În primul rând, trebuie menţionat că cele două montări la care se face referire pleacă de la traduceri diferite ale textului lui Sarah Kane, adaptat conform necesităţilor; dacă Psihoza lui Răzvan Mureşan gravitează în jurul protagonistei (Patricia Boariu), secondată de sora medicală (Ileana Negru), spectacolul lui Mihai Măniuţiu propune o distribuţie numeroasă, din motive ce ţin de viziunea regizorală: în total 16 Sarah Kane, adică 3 interprete propriu-zise (Ramona Dumitrean, Irina Wintze şi Vava Ştefănescu) şi un cor.
Textul lui Kane este un monolog despre nebunie, sfâşiere, frământare, scris într-un stil fracturat, care permite maximă libertate de manipulare regizorală. Nivelul spaţiului sonor este unul intens folosit în ambele montări pentru exploatarea nebuniei şi a derivei protagonistei, fie ea încarnată de o singură persoană sau de un grup. Folosirea punctuală a muzicii în spectacol, dincolo de replici, are în acest caz scopul de a pigmenta psihoza atât de visceral descrisă de Sarah Kane.
Spectacolul de studio (Euphorion, regia Răzvan Mureşan) propune un playlist cool, din care orice tinerel cât de cât cultivat într-ale muzicii recente ar trebui să recunoască nişte piese (iar dacă nu o face, ar trebui să lucreze puţin cu sine); menţionez doar Arcade Fire, Sigur Rós şi Portishead, ultimii cu un track prelucrat, astfel încât pe negativul piesei cântă chiar actriţa, la începutul spectacolului, cu versuri în limba română. În continuare, piesele, interludii ale acţiunii propriu-zise, vor fi fredonate, îngânate de protagonistă, ceea ce o aduce cumva mai aproape de sufletul privitorului, prin asocierea cu ceva concret şi proxim. Paleta de emoţii descrisă muzical este foarte vastă, de la sonorităţi dark, angoasante, obsedante, la sunete fresh, melodice şi ludice. Diferenţele de gen şi sunet care apar conturează un univers interior sincopat, oscilant. Ar fi util de ştiut că definiţia maniaco-depresivului este tocmai alternanţa dintre excitaţie şi depresie. Din acest punct de vedere, spaţiul sonor al spectacolului reflectă esenţa personajului creat de Sarah Kane, nu numai în Psihoză, ci în toate textele dramatice, unde avem de-a face cu acelaşi personaj chinuit.
În Psihoza de pe scena mare a Teatrului Naţional Craiova (regia Mihai Măniuţiu) sunt folosite song-uri cântate de protagoniste, în care intervine şi corul. Unde există o doză de fermitate în afirmarea neputinţei, cântată în scop terapeutic, corul intervine pentru a dezarmoniza momentul, amintind în permanenţă că mintea în interiorul căreia ne aflăm nu este un cocon unitar, ci este spartă ireversibil în bucăţele care nu se mai potrivesc unele cu celelalte. Disonanţa voită a vocilor, zgomotul deranjant pe care îl produc, la fel ca interacţiunile, fizice şi sonore, dintre cele 3 Sarah telle quelle şi numeroasele voci, denotă fractura ireconciliabilă dintre vocile interioare ale personajului, dintre personaj şi lume. Sugestia de musical (prin mişcarea scenică a protagonistelor şi trecerea din prim plan în fundal) accentuează, aşa cum în primul caz o face alegerea unor piese de factură diferită, dualitatea joc - sfâşiere, high - low, ok - rău (ca stare ontologică).
Spaţiul sonor este construit în prelungirea spaţiului de joc, cu limitările şi plusurile de rigoare pentru fiecare dintre cele două spaţii. A vorbi despre spaţiul sonor implică o raportare la întreaga construcţie scenică, fiecare dintre Psihoze fiind un spectacol rotund, care include în mod fericit muzica în ansamblu. O analiză comparativă a celor două spectacole nu-şi are însă sensul, fiind vorba de abordări regizorale complet diferite, care produc constructe autonome. Scopul acestui text e acela de a sublinia faptul că ceea ce cântăreşte foarte mult în construcţia ambelor este utilizarea spaţiului sonor ca element care face sens, şi de a diferenţia modalităţile de tratare ale acestuia.
Psihozele Sarei Kane sunt un argument în favoarea folosirii cu bogăţie a muzicii în spectacolul de teatru. Pentru un ascultător pasionat de muzică, faptul că se aude ceea ce se aude este o alegere foarte potrivită: în mod paradoxal, muzica, cea mai abstractă artă, creează sinesteziile cele mai pregnante şi transmite inefabilul atunci când vorbele par prea puţine.
Teatrul Naţional "Lucian Blaga", Cluj-Napoca
Psihoză 4:48, de Sarah Kane
Regia: Răzvan Mureşan
Decor: Răzvan Mureşan, Arhidiade Mureşan
Distribuţie: Patricia Boariu, Ileana Negru
Teatrul Naţional "Lucian Blaga", Cluj-Napoca
Psihoză 4:48, de Sarah Kane
Regia: Mihai Măniuţiu
Scenografia: Cristian Rusu, Adrian Damian
Coregrafia: Vava Ştefănescu
Distribuţie: Ramona Dumitrean, Irina Wintze,Vava Ştefănescu, Adriana Băilescu, Ruslan Bârlea, Patricia Boaru, Ionuţ Caras, Cătălin Codreanu, Eva Crişan, Anca Hanu, Cătălin Herlo, Elena Ivanca, Romina Merei, Angelica Nicoară, Maria Seleş, Vasilica Stamatin.