În spectacolul Psihoză 4.48, de la Teatrul Naţional "Lucian Blaga" din Cluj-Napoca, regizorul Mihai Măniuţiu "citeşte" timp de o oră biletul unei sinucigaşe. Piesa scriitoarei britanice Sarah Kane (1971-1999) face o vivisecţie a nebuniei. Psihoza este ca un animal viu care iese din interior şi muşcă trupul din exterior.
Sarah Kane a avut tulburări de personalitate şi a fost internată de două ori. A trăit tot ceea ce a scris. Carnea ei a înregistrat mecanic toate senzaţiile. Sarah Kane nu a ales să se nască în corpul şi în mintea ei. Iar poemul ei intens, care detestă viaţa, s-a sfârşit tragic, în realitate. Autoarea s-a spânzurat în baia unui spital, imediat după ce a scris piesa şi înainte s-o vadă jucată pe scena londoneză.
S-a dat bătută, la doar 28 de ani. 4.48 AM este ora la care Sarah Kane se trezea, deseori, în pline spasme ale nebuniei. Iar Psihoză 4.48 nu este o scrisoare de rămas-bun, ci de "rămas-rău", un abandon al unei lumi în care, fizic, ea nu se va mai întoarce niciodată.
Piesa este scrisă cu o sinceritate exhaustivă, având forţa unui studiu de caz în psihiatrie. Este o spovedanie în faţa unui public posibil, scrisă intuitiv, ca pe un monolog cu destinatar. Sarah Kane a conceput-o gândind că va fi jucată postum. Ştiind.
Cum să montezi boala
Piesa nu dă indicaţii asupra numărului de actori care să dea voce demenţei, lăsându-i fiecărui regizor libertatea de a decide. Măniuţiu o multiplică, o înmulţeşte cu 16, şi o lasă să vorbească pe mai multe voci. Iar când o face să tacă, îi lasă scena la discreţie dansatoarei Vava Ştefănescu. Prin interpretare exclusiv gestuală, ea injectează disperarea în fiecare colţ al scenei.
Atunci când psihoza rămâne fără cuvinte şi se manifestă doar în spaţiul interior, răbufneşte în gesturi necontrolate. Două actriţe citesc textul la două microfoane, iar Vava Ştefănescu execută ordinele nebuniei ca un soldat disciplinat. Sinuciderea pare soluţia ultimă pentru o existenţă care nu oferă nimic altceva decât alunecarea din realitate.
Cei mai mulţi psihotici, ajunşi la capătul puterilor, nu mai vor să audă vocile, şi vor linişte. Preferă să-şi ia viaţa, decât să fie victimele celorlalţi. Este singurul lucru pe care pot să-l aibă sub control. Vulturul nevăzut al sinuciderii pluteşte tot timpul deasupra scenei, dă rotocoale în aşteptarea stârvului, impregnând atmosfera cu iminenţa morţii.
Măniuţiu ţine nebunia la distanţă ca pe un câine în lesă, separând-o de public printr-o cortină transparentă, care diluează realitatea. Doar cine vrea să facă un pas în faţă poate trece dincolo de voal, care stă ridicat ca un zid, până la finalul spectacolului, şi chiar şi în timpul aplauzelor. Doar cine are chef să se autosondeze sare cu privirea dincolo. Halucinaţii, delir, asaltul interior al vocilor.
Psihoză maniaco-depresivă. Sarah Kane nu realizează că e bolnavă. Crede că toţi ceilalţi sunt. Iar Măniuţiu introduce în scenă un cor al halatelor albe - pacienţi deghizaţi în medici - care amplifică boala. Măniuţiu face un spectacol tulburător şi incomod, care împarte categoriile de privitori în două: în cei cărora mizanscena delirului li se pare un proces fascinant şi în cei care consideră că viziunea regizorului este o exagerare în necunoştinţă de cauză, un teren fertil pentru ţipete, tăvăliri şi nuditate inadecvată. Depinde din ce unghi priveşti nebunia.