Psihoză 4.48 sau cît de mult se poate lupta împotriva demonilor interiori

La ora 4.48 disperarea atinge cote maxime. La ora 4.48, cînd nu e nici zi, nici noapte, cînd demonii interiori au căpătat forme monstruoase, înnebunitoare, se produce declicul. Viaţa şi moartea par a fi interşanjabile, existenţa îşi pierde consistenţa, certitudinile se destramă în cioburi care rănesc prin haosul creat. Psihoza este atunci singura realitate, singura trăire care oferă un unic traseu: sinuciderea.

Montarea lui Măniuţiu a spectacolului Psihoză 4.48, după textul scris de Sarah Kane şi în traducerea lui Eugen Wohl, aduce pe scenă trei ipostazieri ale disperării, frustrării, spaimei ce reies din textul lui Kane: Ramona Dumitrean, Irina Wintze şi Vava Ştefănescu interpretează, pe paliere distincte, zbuciumul şi alienarea treptată a unei fiinţe împinse la graniţa extrem de fragilă dintre viaţă şi moarte. Excelentă expresivitatea corporală a Vavei Ştefănescu, interpretarea ei exclusiv gestuală completînd şi conferind un plus de dramatism poveştii de coşmar în care se zbate femeia.

Tragedia acestei tinere femei care este împinsă la sinucidere, chinuită de conflictul ireconciliabil între eu şi realitate, stă sub semnul imposibilităţii de a se înţelege cu adevărat, de a găsi un fir comun între formele de manifestare ale sinelui: "eu sînt cea pe care nu am cunoscut-o niciodată" - replica din finalul spectacolului lui Măniuţiu rezumă perfect tragedia fiinţei umane incapabile de a găsi o punte de stabilitate între nenumăratele tendinţe contradictorii ale sinelui.

Credinţa în lumină devine imposibilă în neantul în care fiinţa umană se scufundă treptat. Vocea raţiunii se destramă sub imperiul incoerenţei care pune stăpînire pe mintea şi sufletul femeii ce nu mai poate păstra echilibrul, ce nu mai poate iubi, sau mînca, sau trăi nici cu sine însăşi, nici cu lumea. Torturată de zeci de voci înnebunitoare, care îi vorbesc continuu de spaime şi angoase de nevindecat, de înfrîngeri şi dezamăgiri, protagonista alege soluţia ultimă, disperată.

Realitatea nu poate fi percepută niciodată direct, frust, dincolo de vălul confuziei. Iar această interpunere a unei bariere între interior şi exterior este perfect sugerată, în versiunea lui Măniuţiu, prin plasa transparentă care separă scena de public şi în spatele căreia se desfăşoară întreaga dramă (de remarcat, alături de scenografia semnată de Cristian Rusu şi Adrian Damian, este şi coregrafia, marca Vavei Ştefănescu). Separarea pe care o operează Măniuţiu între public şi actori (ca pentru a sugera realitatea complet diferită în care se desfăşoară drama personajului, într-un spaţiu ce nu mai are nici o legătură cu realul susţinut de nişte piloni de siguranţă), la polul opus tendinţei unui Hausvater sau Afrim de a contopi cele două planuri, este o marcă specifică regizorului clujean: aceeaşi cortină, simbolizînd punctul de unde începe şi unde se sfîrşeşte realul, apare şi în Moartea lui Danton, prezent, de asemenea, la ediţia din 2009 a FNT-ului.

Psihoză 4.48 a lui Măniuţiu intră în categoria spectacolelor tulburătoare şi angoasante. Sub nici o formă nu lasă în urmă indiferenţă sau acel sentiment "călduţ", reconfortant, conferit de spectacolele ce nu ajung să zdruncine siguranţe adînc înrădăcinate. A merge la spectacolul regizorului din Cluj este una dintre acele puţine experienţe teatrale care te pun faţă în faţă cu propriii demoni. Este un spectacol incomod, ce te forţează să vezi dincolo de aparenţa unei siguranţe de sine, în pericol să se spulbere fără nici un avertisment sau preambul.