Meşterii. Un coşmar - Pyramus & Thisbe 4 You

"Mi se pare mie sau, în ultima vreme, ai devenit mai blîndă?", mă întreba, nu demult, la telefon, o prietenă care a ales să nu mai iasă aproape deloc din casă, dar care urmăreşte îndeaproape tot ce se scrie, se discută, se face şi se preface în materie de politică, societate şi cultură - şi mai ales de teatru, unde era, cîndva, o voce critică foarte apreciată. "Ori chiar s-a mai schimbat cîte ceva pe scenele româneşti şi nu mai ai motive de supărare?" Nu, i-am răspuns eu pe loc, rezolvînd dintr-o silabă ambele probleme: nu, nu ţi se pare şi nu, nu s-a schimbat nimic. Nu. Doar că am cam obosit şi m-am cam plictisit să tot stric cheful oamenilor (de teatru) cu observaţii acre, acide, amare, usturătoare şi înţepătoare pe tema decăderii unei arte care - acum vreo opt-nouă ani, încă, sau chiar mai puţin - ne bucura sufletul şi ne trezea mintea, aşa cum o făcuse timp de lungi şi reci decenii.

Evident, existau şi atunci (atunci, prin 1960-1990, şi atunci, prin 1994-2004, de exemplu) spectacole proaste, actori slabi şi regizori mediocri, cum au existat dintotdeauna şi oriunde pe acest Pămînt; nu exista însă delăsarea şi deprofesionalizarea care minează acum întreaga scenă românească, nu exista vînzarea (pe bani buni cîteodată, de acord) a talentului şi a numelui, care îi coboară pînă şi pe artişti respectaţi şi respectabili la nivelul unor prestatoare de servicii străvechi, nu exista rapacitatea lipsită de ruşine a unor făcători de spectacole pe bandă rulantă, care au fost odată creatori proaspeţi şi viguroşi. După cum nu existau nici lăudătorii angajaţi cu bucata pentru orice prostie, mărunţi scribălăi famelici şi nepricepuţi sau amici solizi în întreprinderi lucrative pe buzunarul public, gata să aplaude, să distingă, să premieze şi să înalţe în slăvi isprăvile celor de dinainte. Ori, dacă existau, măcar se ascundeau.

În relativa secetă a începutului de stagiune - care, la fel ca în ultimii ani, pare că aşteaptă valul coleşitor de festivaluri pentru a se mişca puţin, fie şi numai cu mişcarea înecatului printre alge -, un neobişnuit spectacol produs de Teatrul Odeon deschide drum unei discuţii de amploare privind starea actuală a artei scenice româneşti. Neobişnuit este, mai întîi, textul. Oricine frecventează sălile de spectacol sau doar literatura dramatică tipărită ştie că în piesa lui William Shakespeare intitulată Visul unei nopţi de vară unul dintre firele tramei constă în faptele şi activităţile unui grup de meşteşugari atenieni (avînd însă nume englezeşti, cum adesea procedează "marele Will"), care, stîrniţi de nunta conducătorului cetăţii, pun la cale să alcătuiască, pentru ocazie, o reprezentaţie teatrală inspirată din nobila şi tragica poveste a lui Pyram şi a iubitei sale Thisbe, un fel de Romeo şi Julieta la scară mai mică, zic comentatorii avizaţi. Zelul meşterilor amatori de teatru este sincer şi neostoit, ca şi dorinţa lor de a se arăta pe placul puternicilor zilei; mai rău stau ei cu priceperea şi cu inteligenţa.

Momentele pregătirii şi, apoi, prezentării "spectacolului" sînt de un haz imens; dintre nenumăratele variante ale aşa-numitei scene a meşterilor cunoscute de publicul românesc de-a lungul timpului o amintesc aici doar pe aceea din montarea Teatrului "Bulandra", de acum vreo cincisprezece ani, în regia lui Liviu Ciulei şi avîndu-l în rolul Bottom / Fundulea ("actorul" principal) pe Victor Rebengiuc.

În spectacolul de la Odeon, scena meşterilor devine "piesă" de sine-stătătoare (traducerea şi adaptarea, remarcabil de adecvate, îi aparţin lui Andrei Marinescu), îmbrăcînd, la rîndul ei - şi la fel de neobişnuit pentru o montare "normală" - patru variante diferite de mizanscenă. Nu descriu acum fiecare dintre cele patru variaţiuni pe tema dată, pentru că, pur şi simplu, aş anula, pentru eventualul spectator cu lectură prealabilă, surpriza şi forţa de impact a reprezentaţiei. Pot să spun doar că, pînă la un punct, m-am distrat copios, ba am rîs, chiar, cu hohote şi cu lacrimi, deoarece "găselniţa" mi se părea foarte amuzantă; am avut, pe alocuri, răgazul să mă întreb dacă, pentru un neofit, aluziile multiple şi glumele cu subiect net circumscris profesiunii teatrale au aceeaşi savoare ca pentru membrii "breslei" (care, ca întotdeauna la premieră, umpleau gradenele - se joacă avînd publicul instalat pe scenă - în seara cînd am văzut eu spectacolul), dar, una peste alta, Pyramus & Thisbe 4 You (acesta e, deloc întîmplător, titlul producţiei) mi-a apărut ca o realizare scenică bine clădită, simpatică, spirituală, sprinţară, vioaie ş.a.m.d.

Pînă la un punct, repet. Pînă la punctul, anume, cînd rîsul mi-a îngheţat în gît şi cînd, dintr-o dată, vesela glumiţă de la Odeon a căpătat dimensiunile şi implicaţiile unei alegorii a teatrului românesc de azi. O alegorie înspăimîntătoare şi absurdă, teribil de adevărată şi teribil de tristă. Reproduc în continuare, alfabetic, lista realizatorilor acestui uluitor spectacol: Cosmin Ardeleanu (scenograf), Pavel Bartoş, Mircea Constantinescu, Marius Damian, Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Ionel Mihăilescu, Ana Maria Moldovan, Paula Niculiţă, Gabriel Pintilei, Mihai Smarandache, Oana Ştefănescu, Antoaneta Zaharia (actori) şi Victor Cociorbă, Nicu Coman, Cristian Dunăreanu, Dan Iosif, Ion Iosif, Constantin Neagu, Dumitru Neagu (un regizor tehnic, un recuziter, restul - maşinişti); plus Casa Gontz, pentru "visuals".

Regizorul şi, nu mă îndoiesc, autorul moral al întîmplării este Alexandru Dabija. Cuvîntul moral e bine plasat aici, din toate punctele de vedere. Ceea ce a făcut Dabija este mult dincolo de un simplu spectacol, mult dincolo de o simplă idee "haioasă", mult dincolo de o simplă farsă aşa zicînd colegială; este o luare de poziţie - cu atît mai importantă cu cît vine "dinăuntru" - într-o chestiune gravă, pe care, de acum încolo, nimeni, în teatrul românesc, nu va mai putea s-o ignore. Decît riscînd să repete, la nesfîrşit, scena meşterilor din Visul unei nopţi de vară.