Un spectacol pamflet - Pyramus & Thisbe 4 You

Regizor special, mereu surprinzător, Dabija are năstruşnica idee de a scoate din contextul comediei Visul unei nopţi de vară, povestea naivă despre Pyram şi Thisbe pe care meşteşugarii amatori o pregătesc pentru serbarea regelui Tezeu, şi a face din ea pretextul unei parodii debordante la adresa exagerărilor şi derapărilor observate chiar în teatrul nostru contemporan. Un fel de artă poetică, prin negarea unor moduri de a face teatru, ca să nu spunem stiluri, într-un moment când regizorul consideră necesar - şi are dreptate - să le semnaleze. Cum ştim, Shakespeare însuşi făcea din acest moment de teatru în teatru (alături de altele, risipite prin piesele sale) o ocazie de a spune contemporanilor ce credea el despre adevărul scenic şi jocul actorilor, despre convenţia teatrală, despre re-prezentare şi relaţia cu publicul, despre condiţia actorului în societate. E una dintre artele poetice celebre, alături de la fel de celebrele Improvizaţie la Versailles de Molière şi Improvizaţie la Alma de Eugène Ionesco.

Preluîndu-i intenţiile, Dabija le aduce în actualitate prin cadrul de referinţă la care apelează. Dar cine oare înţelege ironiile sale, ţintele alese? Pricepe oare publicul aluziile, şarjele amicale? Dacă o pornim pe calea aceasta, am putea conchide că spectacolul va fi gustat doar de iniţiaţi. Dacă însă privim dincolo, s-ar putea să plecăm nu atât de veseli de la acest spectacol usturător. Şi cu un gust amar. Fiindcă Alexandru Dabija ne prezintă în spectacolul de la Odeon patru modalităţi de a face teatru, una mai inadecvată decât alta, pornind de la povestea pe care actorii diletanţi de pe vremea lui Shakespeare aleg să o reprezinte în faţa regelui. Exagerând, cu alte cuvinte, miza sau doar denaturând-o, ca de atâtea ori în spectacolele pe care le vedem, scoţând în faţă veleitarismul actorilor sau "viziunea" originală a regizorului, alteori optica strâmbă a societăţii, Dabija devine sarcastic şi necruţător. Ce satirizează el? Cum spuneam înainte, pe de o parte, falsele premise ale unor spectacole (precum prostioara Pyram şi Thysbe) care reinterpretează texte sau impun altora nejustificat condiţia de capodopere, divagările fantasmagorice, de unde şi îndepărtarea de adevăr, siluirea convenţiei teatrale sau ignorarea ei, pierderea autenticului, a legăturii dintre teatru şi viaţă.

Prima versiune are înfăţişarea unei tragedii antice jucată de femei. Personajele sunt costumate în negru, adoptă un stil grandilocvent, gros ironizat de perechea regală, aici doi pederaşti caricaturizaţi. Actriţele lui Madam Gutuie (Dorina Lazăr, patroana acestui lazaret) fac parte dintr-o trupă de profesionişti şi, în ciuda anonimatului şi a numelor lor total nescenice (Piţigoi, Scoabă, Foamete, Nanău), au ticuri de vedete. Cu excepţia Rodicăi Mandache, care se alintă adorabil, celelalte sunt care mai de care mai pline de ifose, mai "personale". Jocul lor persiflează falsele pretenţii atât ale regizorului, cât şi ale interpreţilor şi intenţiile de a "demonstra" cu orice preţ ale ambelor tabere. Exersând postura războinică, Oana Ştefănescu gâlgâie patetic, transformând lamentaţiile lui Pyram în tirade zgomotoase. Tonul plângăreţ al Antoanetei Zaharia, spaimele Paulei Niculiţă (Zidul), opintelile Leului (Ana Maria Moldovan) generează un comic fabulos, burlesc în contrast cu tragedia care se cerea reprezentată.

Versiunea a doua îl are la pupitru pe Ionel Mihăilescu interpretând un regizor care se crede savant-gomos, când e de fapt grobian, debitând indicaţii inepte în care recunoaştem cuvinte cu circulaţie printre snobi. Spectacolul care rezultă are trimiteri la "curente" recurente, unde sexul, violenţa şi sângele sunt la ele acasă. Unii au recunoscut aici şi unele modele. Mihai Smărăndescu şi Marius Damian se expun în chiloţi şi scot sânge din seringă pentru scena finală a omorului.

Din episodul al treilea l-am reţinut pe Pavel Bartoş, care-l joacă impetuos pe Pyram, pe ungureşte(!) într-o trupă de amatori, de la mahala. În derizoriul ţinutei şi al decorului (Cosmin Ardeleanu), asistăm la degradarea unui cuvânt nobil şi sfânt: teatru.

În fine, ultima variaţiune pe tema Pyram şi Thisbe le revine amatorilor adevăraţi, maşinişti ai Teatrului Odeon, care şi-au învăţat conştiincios rolurile şi le debitează cu convingere. Ei spun cursiv povestea viteazului Pyram care o iubeşte pe frumoasa Thysbe, cu care vorbeşte prin crăpătura unui zid vorbitor la lumina lunii, vorbitoare şi ea. Lectura lor "albă" ne readuce cu picioarele pe pământ. La teatru e ca la teatru? Sau e ca în viaţă? Dar cum e la teatru şi cum e în viaţă? De la Shakespeare încoace ne tot întrebăm.

Probabil că testul propus de Alexandru Dabija ar fi putut continua cu alte variante. Rămâne de văzut dacă nu ne-am fi dorit mai degrabă un spectacol autentic, marca Alexandru Dabija.