Eu sunt leul - Pyramus & Thisbe 4 You

Anatomia rîsului prin driblarea convenţiei sau cum să faci să ţîşnească din ţevile teatrului românesc situaţii formatate, gata încapsulate, trendy and fancy, cam aşa s-ar putea condensa demersul regizorului Alexandru Dabija în spectacolul Pyramus & Thisbe 4 You.

Startul este dat de Visul unei nopţi de vară, text în care facerea şi desfacerea unui spectacol, meşterirea lui, punerea tuturor rotiţelor la locul lor pentru ca ceasornicăria numită teatru să meargă, învîrtirea butoanelor de implicare şi distanţare se suprapun perfect. Din Visul unei nopţi de vară, Dabija îşi alege fragmentul-mostră de fabricare a unui spectacol, cu toţi zimţii personajelor la vedere. Este vorba de scena în care meşterii au de conceput şi de jucat un spectacol în faţa feţelor regale.

Dabija face teatru din maţele teatrului, din laboratorul în care intri ca să descoperi ce, de ce, cum. Sînt întrebări care descind în intimitatea bricolajului teatral, în alipirea unor calupuri de teatralitate. Patru variante de prelucrare a textului duc la patru modalităţi, coduri de spectacol: elisabetan-întors (prima scenă este jucată numai de actriţe, în contrapunct la convenţia teatrului elisabetan în care bărbaţii jucau şi rolurile de femei), contemporan-furibund (între microfoane şi proiecţii, actorii se tăvălesc, în timp ce regizorul-creator absolut e ros de drame gonflate), etnic (colaborarea româno-maghiară în două stiluri care se bat cap în cap: încetuţ şi impetuos) şi meşter-marcat.

Toate cele patru introspecţii dramaturgice şi performative sînt legate prin interpretări ale clişeelor, prin deconspirări ale mecanismelor teatrale şi prin reflecţii asupra unei noţi uni din ce în ce mai devalorizate în formatul de show românesc - entertainment-ul de profunzime. Dabija dă umorului de calitate un context în care să poată funcţiona stilistic, tematic şi supratematic.

Pyramus... este spectacolul spectacolelor vizibile şi invizibile, pe care istoria recentă a teatrului românesc le-a pus şi repus în scenă. E spectacolul din spatele cortinelor trase peste nevrozele artiştilor care vor rafale de energie, peste bătaia pe roluri, peste orgolii, explozii, aşteptări şi ştăngi. E un spectacol care poartă o amprentă de grup pe care Dabija a coagulat-o unitar în module de teatralitate inconfundabile. Fără trupa de actori a Odeonului, care joacă diferite cotloane ale actoriei, cu greu îţi poţi imagina coerenţa exemplară a acestui spectacol.

Ultima variantă din spectacol demonstrează o lectură de corespondenţă semiotică a scenei alese. Mai simplu spus, Dabija îi citeşte pe meşterii din text din perspectiva meşterilor din teatru. Actorii nevăzuţi devin vizibili. Cei care pun în mişcare un spectacol, actanţii din spatele cor tinei se deplasează în centrul lumii pe care o contro lează, adică pe scenă. Alexandru Dabija operează o mutaţie de rol prin inversarea poziţiilor de autoritate. De unde vine această mutaţie? Din lectura exactă de referent pe care regizorul o face. Shakespeare îi aduce în prim-plan pe cei care se apropie de teatru inocent, simplu, pe cei care nu au noţiunea de convenţie, de personaj, de rol. Dabija îi scoate la înaintare pe producătorii de convenţie, pe supraveghetorii de teatru, care au o nonşalanţă de ra portare la text absolut seducătoare pentru că nu are la bază nimic filtrat, nimic trucat, nimic prelucrat.

Avantajul recursului la actori amatori - teorie susţinută de Alexandru Dabija în mai multe rînduri - este tocmai felia de autenticitate cu care vin, gura de oxigen neaoş, cu amprentă specifică. Dacă încerci să-i înveţi cum se face pierzi pariul cu particularitatea unei prezenţe care, tocmai pentru că nu caută soluţii scenice, are un adevăr de resort intim exemplar. "Nedresaţii", cei care ştiu să fie doar ei, fără să-i tenteze căutarea nici unei formule, vin cu o candoare participativă şi cu un aport de nedisimulare care creează empatie instant şi hohot de rîs. Există o nepricepere performantă, necesară în acest context, total acoperită în joaca grupului ales - meşterii din teatru.
 
În contextul mizei scenei din Visul unei noţi de vară, lectura regizorului Alexandru Dabija este revelatoare pentru un tip de cercetare teatrală care acoperă mai multe dimensiuni: lexical-dramaturgică (textul a fost retradus de Andrei Marinescu pornind de la cheia de lectură scenică a variantelor de scenariu), performativă (marcajele stilisticilor diferite de joc care sînt perfect asumate de actori în funcţie de particularităţile scenei) şi categorială (categoria meşterilor din teatru, a amatorilor, devine emblematică pentru un spectacol în care convenţia teatrului este interogată). Opţiunea lui Alexandru Dabija - cîştigător al Premiului UNITER pentru Cel mai bun regizor al anului 2009 - vizează deşirarea celulei de vis, clişeu, angoasă, tensiune şi inocenţă pe care o numim teatru.

 În 2001, regizorul Radu Apostol le dădea copiilor străzii un spaţiu de reprezentare socială printr-un spectacol din beton şi vis, din traume şi iluzii, singular la acea dată. În Acasă (text Ludmila Razumovskaia), Apostol a coborît în stradă, de unde i-a urcat pe scenă pe copiii care dormeau la metrou, în canale, în gară, pe copiii fără un spaţiu al lor şi nu mai al lor. Povestea textului a rezonat perfect cu problematica celor care-şi luau zilnic, în plex, pumnii unor experi enţe la limita supravieţuirii. Acasă a fost spectacolul-document al unei realităţi care tăia la sînge fibra de afectivitate a unor puşti bătătoriţi de avorturile propriilor lor existenţe.

În 2007, dramaturgul şi regizorul argentinian Rodrigo Garcia a creat pentru Festivalul de la Avignon un spectacol - Cruda. Vuelta Y Vuelta. Al Punto. Chamuscada - în care prezenţa actorilor amatori era repezentativă pentru au tenticitatea lumii documentate de Garcia.

În fiecare an, în cartierele mărginaşe din Buenos Aires se face un carnaval al săracilor. Atunci, oameni care trăiesc un an de zile hăituiţi de mizerie renasc cîteva zile. E timpul lor, timp de rememorare şi frenezie. Se scot mese afară şi fiecare aduce puţinul pe care îl are, într-o explozie de bucurie care îi apropie mai mult ca oricînd. Garcia a reconstruit la Avignon un timp şi un spaţiu cu amprentă locală şi cu ingrediente personalizate, pe care l-a definit ca pe o insulă temporară de furie, frustrare şi fericire. Un carnaval - mişcare arhaică şi anarhică de stradă - îşi revendică dreptul la un performance social transformat în act politic.

 Regizorul i-a adus pe scenă pe cei care tră iesc o dată pe an o rupere de ritm, o deplasare a cotidianului. Săracii cîntă, fac focul, se mişcă lejer, se bat cu spumă, ca şi cum ar fi în cartierul pe care îl reprezintă, în acea bulă de lume în care viaţa se trăieşte frust, brut, pe burta goală. Forţa spectacolului vine tocmai din permutarea unei specificităţi de conţinut pe care orice filtru teatral de interpretare a unor roluri ar deforma-o. Garcia îi lasă pe actorii unui spaţiu marginal să fie liberi aşa cum doar ei pot fi.
 
Prezenţa actorilor amatori într-un spectacol de teatru conferă experienţei de receptare unicitatea pe care performance-ul anilor '70 a instaurat-o puternic. Ai senzaţia, de fiecare dată, că totul se întîmplă aici şi acum, că totul se creează în momentul în care tu priveşti. În felul acesta, teatrul îşi regăseşte acea inocenţă originară de legătură între două entităţi active: spectatorul şi actorul, fără termen de expirare a vreunui stil de joc. Dabija decojeşte teatralitatea cu m-urilor şi pune meşterii la treaba meştuşugirii convenţiei.