Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Amintiri din Epoca de Aur

Legende urbane şi adevăruri umane - Amintiri din Epoca de Aur 2: Dragoste în timpul liber


Observator Cultural, octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mărturisesc, de la bun început, că am fost decepţionat de prima parte a filmului-omnibus Amintiri din Epoca de Aur (Tovarăşi, frumoasă e viaţa!). Cele patru scurtmetraje, semnate de patru regizori (Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu şi Constantin Popescu) şi bazate pe patru legende urbane din perioada comunistă (transformate în scenarii de Cristian Mungiu, în acelaşi timp şi producător), mi-au oferit mult mai puţine momente de cinema autentic decît mă aşteptam să descopăr, judecînd după filmele realizate anterior de doi dintre autori, dar şi de cel care patronează - şi girează cu numele său - proiectul. Pe alocuri, ele mi-au lăsat chiar impresia unor filme făcute la normă, fără o implicare deosebită din partea regizorilor (şi cel puţin pe Hanno Höfer şi Constantin Popescu îi ştiu capabili de mult mai mult).

Din fericire, urmărind apoi a doua parte, am devenit treptat entuziast. Luat separat, Dragoste în timpul liber se dovedeşte una dintre marile reuşite ale Noului Cinema Românesc şi nu mă îndoiesc că omnibusul a fost selecţionat la Cannes ("Un Certain Regard") doar datorită contribuţiei lui Cristian Mungiu (de data aceasta în ipostaza de "autor total").

Ce au în plus filmele acestuia în comparaţie cu cele ale congenerilor săi? Dacă eficienţa precedentelor patru scurtmetraje rezidă mai ales în "poante", Legenda vînzătorilor de aer şi, mai ales, Legenda şoferului de găini, un mediumetraj antologabil, transcend anecdoticul de inspiraţie ceauşistă (care aici este doar un pretext, nu o premisă necesară şi suficientă), reuşind să ajungă la semnificaţii universale. Dramaturgia este mult mai bine articulată. Personajele nu mai sînt caricaturizate sau construite prin aglomerarea unor locuri comune, aşa că par mult mai vii, mai ales că actorii care le interpretează, excelent aleşi şi conduşi, fac adevărate minuni. Fiecare cadru este foarte bine gîndit, în consonanţă cu momentele poveştii şi cu personajele. Viziunea regizorală este coerentă şi matură. Pe scurt, toate calităţile "palmdorizatului" 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile (care face parte din aceeaşi serie) se regăsesc în aceste două filme mai scurte, dar la fel de intense.

Secondat, ca de obicei, de directorul de imagine Oleg Mutu (căruia, realizez tot mai mult, i se datorează o bună parte a succesului Noului Cinema Românesc), Cristian Mungiu este un soldat ce vrea să pară de pluton (cei cinci regizori ai filmelor incluse din omnibus sînt trecuţi la grămadă pe afişe şi pe generice), deşi ştie foarte bine că are în raniţă, veşnic la dispoziţie, bastonul de mareşal. Cinema-ul practicat de el este atît de sigur pe mijloacele sale şi de precis pînă în cele mai mici detalii, încît se poate dispensa de un scenariu ca la manual (dar nu o face, Cristian Mungiu fiind şi unul dintre cei mai buni scenarişti români).

Astfel, o secvenţă precum cea a intrării muncitorilor pe bicicletă în fabrica avicolă stăruie pe retină, deşi aparent nu spune nimic (totuşi, ea poate spune multe spectatorilor cinefili). Chiar dacă, de exemplu, regizorul şi operatorul abuzează puţin de cadre cu ceafa protagonistului, la care nu cred că ar fi recurs în urmă cu cîţiva ani, astfel de elemente căutate nu strică impresia de ansamblu, aceea a unor filme esenţialmente realiste. O simplă comparaţie între cele două "legende" menţionate mai sus şi "bonusul" Curcanii nu zboară/Turkey Girl (scurtmetraj realizat pentru filmul colectiv est-european Obiecte pierdute/Lost and Found şi inclus acum "la pachet", sub noul nume Legenda curcanului zburător) relevă diferenţe tehnico-stilistice destul de mari, deşi între ele nu au trecut decît vreo patru ani. De pildă, este evident că privirea autorului este mai rece, mai "ştiinţifică", chiar dacă el empatizează în continuare cu personajele sale. În plus, momentele comice sînt mult mai rare (deşi Cristian Mungiu a dovedit, în Occident şi în scurtmetrajele sale precedente, că, dintre cineaştii români impuşi în ultimul deceniu şi ceva, el are cel mai bun instinct comic), iar, atunci cînd apar (vezi corelaţia făcută între numărul de camere ale unui apartament şi prezenţa în acel apartament a... sticlelor de şampanie, în Legenda vînzătorilor de aer), par un soi de cadouri făcute publicului.

Spre deosebire de cele patru scurtmetraje din Tovarăşi, frumoasă e viaţa!, filmele lui Cristian Mungiu rezistă fără probleme şi dacă am ignora legendele urbane din care s-ar fi născut - folosesc condiţionalul, deoarece cred mai degrabă că au existat mai înainte nişte poveşti personale despre pasiuni deşteptate sau (ne)adormite, care au fost apoi "împănate" cu ingrediente de mitologie comunistă, astfel încît să se potrivească cu tema dată. Că în perioada ceauşistă erau oameni care au strîns banii necesari achiziţionării unei Dacii din vînzarea sticlelor şi borcanelor "colectate" prin diverse tertipuri sau care îşi însuşeau tot ce puteau sustrage de la locul de muncă e mai puţin important, pentru regizor şi apoi pentru spectatori, decît că în aceleaşi vremuri-de-nu-întotdeauna-tristă-amintire au continuat să existe iubirile pure şi inocente, adolescentine, sau dorinţele puternice, neînfrînate de inapetenţa partenerului şi provocînd dezastre în tendinţa lor naturală către satisfacere. Astfel încît cele două filme strălucesc nu prin legendele urbane de care amintesc, ci prin adevărurile umane pe care le transmit.

Nu pot să trec peste prestaţiile actoriceşti remarcabile din Dragoste în timpul liber. În primul rînd, Vlad Ivanov face în Legenda şoferului de găini un rol chiar mai bun decît în 4, 3, 2 sau în Poliţist, adjectiv, mai ales că aici întreaga atenţie a autorului şi a spectatorului se concentrează asupra sa. Dacă se mai îndoia cineva că Vlad Ivanov este un mare actor (şi) de cinema, noul film nu mai lasă loc de dubii. Fie şi numai pentru că aici limbajul nonverbal (sprijinit de "ochiul" camerei, mai ales în cazul unghiurilor subiective) este mai important decît cel verbal (deşi există şi replici definitorii pentru caracterizarea eroului).

Pînă acum ne plăcea Vlad Ivanov pentru cum îşi rostea replicile, acum îl vom iubi pentru cum arată ceea ce personajul său nu poate să zică. De pildă, expresia de pe chipul actorului din secvenţa finală a mediumetrajului face mai mult decît o mie de replici. La rîndul ei, Diana Cavallioti se dovedeşte, prin gama largă de trăiri exprimate în Legenda vînzătorilor de aer, una dintre marile promisiuni ale Noului Cinema Românesc.

La fel cum se dovedea, în 2005, Ana Ularu, absolut irezistibilă în Curcanii nu zboară. Două tinere actriţe foarte înzestrate, care merită mai multe roluri de film. Din fericire pentru ele, Cristian Mungiu face parte din categoria regizorilor capabili să impună actori.








 Toate articolele despre Amintiri din Epoca de Aur


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihai Fulger


Alte articole

 10 ani cu filmul românesc. Episodul 9 - Anul 2009, Iulia Blaga
 Amintiri din Epoca de Aur cu subtitrări în engleză şi franceză, Comunicat de presă
 Maximalist, despre minimalismul de gen - Amintiri din Epoca de Aur 2: Dragoste în timpul liber, Valerian Sava
 Alte amintiri, aceeaşi epocă - Amintiri din Epoca de Aur 2: Dragoste în timpul liber, Andreea Chiriac Hentea
 Dragostea are carnet roşu - Amintiri din Epoca de Aur 2. Dragoste în timpul liber, Iulia David
 Toate articolele despre Amintiri din Epoca de Aur


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer