Corneliu Porumboiu: Poliţistul în urmărire e un animal de pradă. Un asemenea tip de personalitate nu poate fi descris prin dialoguri.
În Poliţist, adjectiv, Corneliu Porumboiu pune în discuţie limbajul cinematografic şi noţiunea de limbaj prin intermediul unei poveşti cizelate ca un diamant în care societatea postcomunistă transpare în cele mai mici nervuri. Un tânăr poliţist, pe nume Cristi, are o dilemă morală majoră la un caz minor - cel al unui liceean turnat de colegul lui că oferă haşiş. Cristi nu vrea să-i facă flagrant adolescentului pentru că nu vrea să-i fure şapte ani din viaţă.
Porumboiu - care a plecat de la cazul real al unui tânăr care şi-a trădat propriul frate (Cain şi Abel) într-o problemă de droguri, şi-a dat seama de-abia la a treia variantă a scenariului că filmul despre poliţistul Cristi trebuie să se refere şi la trădarea cuvintelor şi a legilor morale.
Corneliu Porumboiu, azi: Poliţist, adjectiv a avut foarte multe reacţii în România. Are şi fani, dar au fost şi oameni cărora nu le-a plăcut deloc. Sincer, nici mie nu mi-ar plăcea dacă un critic care nu scrie pe gustul meu mi-ar aprecia filmul. Adevărul e, însă, că nu mai reacţionez. Mă afectează jignirile personale, dar reacţiile la un film de-al meu nu mă mai afectează.
De fapt, e normal ca filmul să nu placă tuturor. Pentru cineva care se duce numai la filme americane fireşte că Poliţist, adjectiv e o porcărie, mai ales că e un film care presupune nu antrenament, cât o anumită curiozitate cinematografică.
Nu mi-am dorit ca filmul să aibă o tematică socială. Chestia cu drogurile a venit în mod adiacent. Voiam, de fapt, să fac un film despre Cain şi Abel. Nu conta că eroii erau hoţi sau că aveau de-a face cu drogurile. Am auzit de un caz real care m-a inspirat şi m-a mişcat. Mi-am propus să fac un film despre cum e posibil ca o lege să încalce o lege umană, biblică.
Corneliu Porumboiu continuă: După ce mi-am făcut documentarea, am simţit că aşa trebuie făcut filmul, cu toate acele lungimi din prima parte. Pentru mine fiecare moment e important. Toate momentele petrecute în tăcere... Există o anumită plăcere a poliţistului în urmărire. El e un animal de pradă. Are asta în sânge. Un asemenea tip de personalitate nu poate fi descris prin dialoguri.
Intrând în subiect şi văzând şi rapoartele ajungi să te întrebi dacă forma birocratică în care acestea sunt scrise nu ajunge să influenţeze felul în care vezi realitatea. Desfăcând şi căutând personajul, am ajuns la această formulă. În general, filmele poliţiste sunt tăiate pe acţiune. Eu am mers pe nonacţiune. Este un mod de a te raporta la cinema.
Finalul filmului lui Cristi Puiu, Aurora, eu nu l-am luat ca pe o referinţă la finalul filmului meu. Văzând Aurora, nici nu m-am gândit la Poliţist, adjectiv. Filmele noastre au teme diferite şi stilistici diferite. Se întâlnesc doar pe imposibilitatea de comunicare, dar altfel sunt cu totul diferite.
Poliţist, adjectiv
Regie: Corneliu Porumboiu
Scenariu: Corneliu Porumboiu (publicat de LiterNet în format electronic aici)
Cu: Dragoş Bucur, Vlad Ivanov, Irina Săulescu, Ioan Stoica.
Premiul Juriului secţiunii "Un Certain Regard" şi Premiul FIPRESCI - Cannes, 2009
Constantin Popescu: Filmarea a decurs până la urmă foarte uşor. Am decis ca porcul să fie cărat cu o pătură
Aducând pe ecrane unele dintre cele mai cinematografice legende urbane ale perioadei comuniste, producătorul, co-regizorul şi scenaristul Cristian Mungiu şi-a propus cu Amintiri din Epoca de Aur (www.amintiridinepocadeaur.ro) să facă în primul rând un film de public, dar şi să dea şansa debutului unor cineaşti mai tineri.
Hanno Höfer îşi aduce aminte: Amintirea cea mai pregnantă pe care o am în legătură cu Amintiri din Epoca de Aur şi cu filmuleţul regizat de mine, Legenda fotografului de partid, este chiar filmarea şi reîntâlnirea cu Casa Scânteii - pe care o ştiam destul de bine pentru că ambii mei părinţi lucraseră acolo la ziarul german, chiar în perioada în care se petrece acţiunea din film.
Deseori mă luau şi pe mine, iar eu mă jucam pe holuri. Filmările mi-au dat prilejul să mă joc din nou pe holuri, de data asta ca adult. Nu mai ţin minte cum s-au împărţit scenariile, ştiu doar că eu de la început mi-am ales episodul acesta, din motivele de mai sus.
Pentru prima oară, comunismul nu mai era întunecat şi sordid, ci colorat, tragi-comic, suprarealist. Catharsisul a funcţionat. Prima parte a acestui film-omnibus, Amintiri din Epoca de Aur 1: Tovarăşi, frumoasă e viaţa!, care a avut premiera în septembrie, a fost filmul românesc cu cel mai mare număr de spectatori în 2009.
Constantin Popescu a regizat "filmul cu porcul": Filmările la Legenda miliţianului lacom au fost suprarealiste, dacă ar fi să-mi amintesc fie şi numai ziua când a sosit momentul să filmăm secvenţa cu urcatul porcului pe scări, în apartament. A fost o întoarcere în timp, la universul cozilor pentru butelii, a cutiilor de creveţi vietnamezi, a măcelariilor goale şi a imnului cântat în picioare înaintea primei ore.
Filmarea a decurs până la urmă foarte uşor. Am decis ca porcul să fie cărat cu o pătură. A fost mai comic, mai puţin traumatizant pentru porc şi, într-o oarecare măsură, ceva mai uşor pentru actori. Bietul porc a fost de o blândeţe neobişnuită, dispus să colaboreze cu bunăvoinţă. Numai noi eram ca speriaţi de bombe, de parcă ne apropiam de un terorist.
Odată ce s-a obişnuit cu noi, am filmat foarte repede secvenţa, mai chinuiţi decât animalul fiind actorii care s-au căznit să-l care în pătură. Ion (n.red.- Ion Săpdaru) şi-a forţat spatele. Din câte ştiu, suferă şi acum. Până la terminarea filmării din noaptea aceea, Mihai (n.red.- Mihai Constantin) s-a împrietenit cu porcul. L-a şi botezat - Ghiţă, parcă. La fel ca în scenariu.
Partea a doua, Dragoste în timpul liber a intrat în cinematografele româneşti în octombrie 2010, şi a făcut aproape 16.000 de spectatori.
Amintiri din Epoca de Aur 1 & 2
Regie: Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Constantin Popescu, Răzvan Mărculescu, Cristian Mungiu
Scenariu: Cristian Mungiu
Cu: Diana Cavallioti, Radu Iacoban, Vlad Ivanov, Tania Popa, Alexandru Potocean, Teo Corban, Avram Birău, Paul Dunca, Ion Săpdaru, Virginia Mirea
Prezentat în secţiunea "Un Certain Regard" - Cannes, 2009
Călin Peter Netzer: Mi-au plăcut căldura, umorul şi latura umană a scenariului
Anul 1995. Pensionarul Ion I. Ion din Bucureşti, rău-platnic la întreţinere, primeşte într-o zi înştiinţarea că i se va acorda o medalie comemorativă pentru eroismul din cel de-al Doilea Război Mondial. Deşi nu-şi aminteşte ce act de eroism a săvârşit (şi se va dovedi că n-a săvârşit), el se va agăţa de medalie pentru că e singurul lucru care îi mai dă demnitate.
Medalia de onoare (www.medaliadeonoare.ro) vorbeşte fără preţiozităţi despre o generaţie pierdută cu tot cu demnitatea ei. În cea mai importantă scenă din film, cea în care eroul e invitat la Cotroceni împreună cu alţi veterani şi premiat de preşedinte (acesta fiind "interpretat" de Ion Iliescu), avem măsura exactă a integrităţii omului nostru.
Filmul a luat nu mai puţin de cinci premii la Festivalul de la Salonic, printre care prima distincţie internaţională de interpretare obţinută de Victor Rebengiuc.
Călin Peter Netzer spune azi: De la Maria la Medalia de onoare sper că am evoluat puţin. Intervenţia regizorală nu a fost atât de mare ca la Maria şi probabil că a fost mai bine aşa. Am avut un scenariu şi actori foarte buni. Nu ştiu dacă Medalia de onoare îmi e mai apropiat decât Maria sau invers.
Retrospectiv, aş schimba foarte multe în ambele filme. Cred şi sper că este vorba despre o evoluţie, despre o maturizare. Filmul pe care îl pregătesc acum (n.red. - Poziţia copilului) va fi făcut în cu totul altă manieră faţă de celelalte două.
Când am ales să regizez Medalia de onoare, mi-au plăcut în primul rând căldura, umorul şi latura umană a scenariului. M-am şi identificat oarecum cu subiectul. L-am simţit aproape. Mi se pare important să vorbeşti despre lucruri pe care le ştii. Să fii onest în ceea ce povesteşti pe ecran e elementar dacă doreşti să fii credibil.
Cred că cel mai greu lucru la film a fost să strâng finanţarea. Am câştigat concursul la CNC în 2007 şi n-am început filmările decât în 2009. În rest, am obţinut cam tot ce am vrut. Mai puţin muzica originală compusă de Philip Glass. Dar am fost pe-aproape...
Medalia de onoare
Regie: Peter Călin Netzer
Scenariu: Tudor Voican
Cu: Victor Rebengiuc, Camelia Zorlescu, Mimi Brănescu, Constantin Drăgănescu
Premiul "Silver Alexander", Premiul pentru scenariu, Premiul de interpretare masculină - Victor Rebengiuc, Premiul FIPRESCI, Premiul Uniunii Tehnicienilor de Film şi Televiziune din Grecia - Salonic, 2009
Radu Jude: Modestia mea e impusă de slabele rezultate obţinute până acum
Delia a câştigat o maşina la un concurs organizat de o firmă de răcoritoare. Vine din provincie cu părinţii la Bucureşti pentru a filma spotul publicitar. Vrea să conducă maşina când va deveni majoră, dar părinţii au decis deja s-o vândă.
Radu Jude declară că nu-i e clar despre ce tratează filmul său, iar la Berlin le-a spus spectatorilor că filmul ar putea avea măcar un merit - peste ani va fi un document despre cum arăta Piaţa Universităţii în 2008.
Cea mai fericită fată din lume (www.ceamaifericitafatadinlume.ro) e, însă, un ecorşeu al relaţiilor viciate dintre părinţi şi copii într-o neclară societate de consum, un tablou cinic al industriei publicitare şi un omagiu adus celei de-a şaptea arte.
Radu Jude: Dacă aparţin Noului Cinema Românesc, atunci sunt undeva în marginea fenomenului. Filmuleţele mele sunt departe de a fi la fel de bune ca cele ale cineaştilor cu adevărat talentaţi şi importanţi din România.
Nu sunt deloc autoironic când vorbesc despre munca mea, iar modestia este impusă de slabele rezultate obţinute până acum. Sper să fac filme mai bune şi atunci vanitatea mea nu va mai avea limite.
Pentru mine, meseria de regizor e un mijloc de a câştiga nişte bani (mai ales din regia de spoturi publicitare) şi de a cunoaşte fel de fel de oameni pe care altminteri nu i-aş putea cunoaşte. În rest, profesia de regizor este atât de insignifiantă încât nici nu ştiu ce ţi-ar putea plăcea cu adevărat la ea.
Poate tocmai această insignifianţă devine o invitaţie la modestie şi la înţelegerea naturii iluzorii a vieţii. Dar la acest capitol regia de teatru are un avantaj enorm: odată reprezentaţia încheiată, spectacolul nu mai există. Pe când filmele mai rezistă un timp, putând da celor mai slabi de înger iluzia că au făcut ceva durabil.
Câţiva dintre colegii mei (Hadrian Marcu, Cristi Puiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Tică Popescu, Paul Negoescu, Titus Muntean şi mulţi alţii) au avut generozitatea să citească scenariul filmului meu de debut sau să vada o primă variantă de montaj.
Părerile lor, mai ales ale celor care au fost sinceri şi nu m-au menajat, mi-au fost de un imens ajutor. Le mulţumesc mult.
Cea mai fericită fată din lume
Regie: Radu Jude
Scenariu: Augustina Stanciu, Radu Jude
Cu: Andreea Boşneag, Vasile Muraru, Violeta Haret Popa, Şerban Pavlu, Luminiţa Stoianovici
Premiul C.I.C.A.E. - Berlin, 2009
Bobby Păunescu: Francesca e pentru mine e un film de neatins
După ce finanţase Moartea domnului Lăzărescu şi înfiinţase împreună cu Cristi Puiu compania Mandragora, omul de afaceri Bobby Păunescu s-a molipsit de pasiunea pentru film.
A urmat la School of Cinematic Arts din Los Angeles un internship de vară de şase săptămâni (care adunau cam doi ani de facultate) la sfârşitul căruia a făcut un scurtmetraj şi în 2007, când a apărut Cazul Mailat, i-a propus lui Cristi Puiu să facă un film legat de acesta şi de românii din Italia.
"De ce nu îl faci tu?", i-a spus Puiu şi aşa a început totul. Bobby Păunescu a scris scenariul şi a filmat cu prietena sa, Monica Bârlădeanu, în rolul principal. Filmul a deschis secţiunea Orizzonti a Festivalului de la Veneţia, stârnind un scandal în Italia datorită referirilor deloc delicate la adresa unor politicieni italieni rasişti.
Francesca e debutul onorabil al cuiva care a intrat târziu în cinema. El înfăţişează o poveste credibilă, având curajul unui punct de vedere într-o dezbatere publică manipulată de xenofobie şi rasism.
E foarte interesant, Francesca e pentru mine e un film "untouchable" şi nu pentru că mi se pare că ar fi perfect, dar dacă l-aş modifica acum, nu ar mai fi niciodată "my first time director film", spune azi Bobby Păunescu, pregătindu-se de filmările la cel de-al doilea lungmetraj al său.
Făcând Francesca, Bobby Păunescu spune că a eliminat anumite bariere de genul" nu se face asta", iar reacţiile de tipul: "Cum? Tu scrii, produci, regizezi şi prietena ta o să joace rolul principal?... Come on! O să fie o prostie. Majoritatea celor care au încercat asta au dat-o de gard şi cu filmul, şi cu relaţia lor personală" - astfel de reacţii, aşadar, au devenit pe urmă penibile.
Francesca
Regie: Bobby Păunescu
Scenariu: Bobby Păunescu
Cu: Monica Bîrlădeanu, Dorian Boguţă, Doru Ana, Luminiţa Gheorghiu
Selecţionat la Veneţia, în secţiunea "Orizzonti" - 2009
Gabriel Achim: M-am obişnuit atât de tare cu Bric-brac încât parcă nu mai e filmul meu
Împotriva liniei neorealiste cu care se întâlneşte în privinţa naturaleţii interpretărilor şi a senzaţiei de autenticitate, Gabriel Achim se interoghează în acest film în oglindă despre legăturile dintre film şi viaţă.
El pune mai multe rame poveştii unui regizor (interpretat chiar de el) care vrea să facă un film despre doi îndrăgostiţi jucaţi de doi tineri care formează un cuplu şi în realitatea filmului (Ioana Blaj şi Paul Ipate fiind un cuplu şi în viaţă).
Cu filmul său de absolvire, Gabriel Achim a concurat în Berlinale Shorts pentru Ursul de Aur, alături de un alt film românesc, Renovare, de Paul Negoescu.
Gabriel Achim: Am un afiş cu Bric-brac lipit pe perete. M-am obişnuit atât de tare cu el încât parcă nu mai e filmul meu. Când cineva vorbeşte despre el, mă gândesc întâi la ce se referă şi pe urmă hop, realizez că e vorba despre filmul meu.
Azi nu cred că l-aş mai face la fel. Primul meu lungmetraj e în aceeaşi zonă de căutare - rolul cineastului, relaţia lui cu actorii şi cu realitatea. (Lucruri despre care ar trebui să faci filme la bătrâneţe mie mi-au venit la tinereţe...). Acum mă gândesc la o poveste simplă. Mă tot gândesc la o dramă cinică dar, cu cât mă gândesc mai mult, tot spre comedie bat.
Ce pot spune cu siguranţă e că Bric-brac a anticipat lungmetrajul Visul lui Adalbert. Acum îmi dau seama că a fost o obsesie firească, însă, când lucram la lungmetraj, nu m-am gândit nicio secundă ca e pe aceeaşi filiaţie cu Bric-brac.
Bric-brac
Regie: Gabriel Achim
Scenariu: Gabriel Achim
Cu: Paul Ipate, Ioana Blaj, Gabriel Achim
Selecţionat la Berlinale Shorts - 2009
Paul Negoescu: Am încercat o poveste spusă din trei unghiuri pentru că mă interesa cum se poziţionează spectatorul
Pe acelaşi principiu al poveştilor spuse din punctul de vedere al mai multor personaje (care la noi a mai fost exploatat de Nae Caranfil în E pericoloso sporgersi şi de Cristian Mungiu în Occident), Paul Negoescu priveşte din mai multe unghiuri impactul pe care renovarea unui apartament îl are asupra unei familii din zilele noastre.
Inspirându-se parţial din propria sa familie, Paul Negoescu face un film care, datorită scenariului bine articulat şi regiei meticuloase, îţi dă impresia că îşi modifică forma în funcţie de unghiul din care îl priveşti.
Paul Negoescu povesteşte: La Renovare, care e o poveste de familie, inspiraţia a venit - cum era şi firesc - din sânul propriei familii. Revelaţia am avut-o când bunica mea a venit la mine cu un cap de duş pe care insista să-l montez la mine în baie. Mi s-a părut oarecum comic momentul, dar şi foarte trist, ştiind că eu îi dădeam flit iar ea avea cele mai bune intenţii.
Am încercat o poveste spusă din trei unghiuri pentru că mă interesa să văd cum se poziţionează spectatorul în acest triunghi. Nu m-a solicitat într-un mod ieşit din comun, doar am testat să văd cum iese. Am avut în acelaşi timp şi un montaj linear într-o singură poveste, dar mi se părea că nu merge. (În continuare mi se pare interesant faptul că un spectator tinde să ţină cu personajul principal, indiferent dacă e pozitiv sau negativ).
De multe ori mă inspir din ce mi se întâmplă. Inspiraţia pentru Târziu (n.red.- scurtmetraj selectionat la Berlinale Shorts în 2008) mi-a venit după ce am auzit-o pe sora mea cum vorbea la telefon cu o fostă prietenă din liceu - cu care nu mai vorbise de şapte-opt ani - cerându-i ceva de care avea nevoie urgent. Am simţit un gol în stomac şi am realizat că şi eu apelez la foşti prieteni doar atunci când vreau ceva de la ei. M-a pus cumva pe gânduri cum se pierd pe drum nişte prietenii care la un moment dat păreau stabile.
Renovare
Regie: Paul Negoescu
Scenariu: Paul Negoescu, Simona Ghiţă
Cu: Andrei Runcanu, Clara Vodă, Simona Bondoc, Mircea Rusu, Diana Cavallioti
Prezentat în Berlinale Shorts, 2009