Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Gheorghe Dinică

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

S-a stins un vulcan - In memoriam Gheorghe Dinică


noiembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mergea agale pe Calea Victoriei, cam prin zona magazinului "Gioconda", într-o seară din toamna lui 1975... Adolescentul de şaisprezece ani îşi ia inima-n dinţi şi-l interpelează:
- Domnul Dinică...
Se întoarce încet, puţin contrariat...
- Bună seara... Îmi puteţi da şi mie, vă rog, un autograf...?
Treptat, pe chipul umbrit, conturat în contre-jour de lumina vitrinei, apare acel inimitabil rânjet malefic cu colţurile gurii arcuite în jos, trăsnind a Lăscărică, Paraipan şi Stănică Raţiu - de data asta, în semn de refuz binevoitor, o dată cu un clătinat din cap:
-... Nu te superi, da' nu dau autografe.

Aşa era Gheorghe Dinică - Gigi, pentru câţiva privilegiaţi - pe cât de imens ca actor, pe atât de opus oricăror vedetisme. Nu dădea autografe, nici interviuri, nu primea reporteri să-i răscolească universul casnic, nu se ducea la premiere ca să se urce pe scenă (decât cu rare excepţii, cum ar fi Prin cenuşa imperiului, unde Andrei Blaier l-a rugat insistent, datorită ponderii avute pentru valoarea finală a filmului de către acel inegalabil Diplomatul). Uneori, seara, uşor abţiguit, mai pica prin casa câte unor prieteni, aducând cu sine lumină şi haz acid - cum îmi povestea un coleg de liceu, Călin Cristescu: tocmai rula un film american pe TVR1, şi Dinică se amuza: "Ia uite-i pe ăştia, îşi dau cu cacao pe faţă - nu ca noi, aici, care ne tăvălim prin noroi pe bune!"

... Sau, în microbuzul unei echipe de filmare, picotind pe locul din faţă. La un moment dat, o frână bruscă. Tresare nea Gigi: "Ce-i, mă, ce e?" "Nimic, maestre, am ferit un biciclist..." Nu trece mult, altă smucitură. "Asta ce-a ai fost, mă?" "Să iertaţi, tot un biciclist..." - la care Dinică: "Eh... ţară de biciclişti...!"

1983-84... Ploşniţa lui Maiakovski, în regia lui Horea Popescu, la Naţional. Dinică, într-un epocal Oleg Baian - umplea scena cu culoare, perfidie, umor biciuitor, o coregrafie măiestru-comică de să mori... Eram zeci de oameni pe scenă, în două tablouri (Piaţa şi Nunta) iar magnetismul lui ne electriza pe toţi. Alţi actori şi figuranţi, pe la arlechini şi prin buzunare, nu se mai dădeau duşi, sorbind din ochi grupul de monştri sacri din fruntea distribuţiei, cu Dinică în centru - şi asta, la fiecare reprezentaţie! O binecuvântare de la Dumnezeu a fost, acest dar nepreţuit - două stagiuni să am parte de un colţişor din scena stăpânită de Gheorghe Dinică.

Doi ani mai târziu, acelaşi Horea Popescu îşi ecranizează, aproximativ, propriul spectacol cu Gaiţele lui Kiriţescu, în Cuibul de viespi. Eram asistent de regie, de-acum - şi din nou se pogorâse asupră-mi un privilegiu divin; mă ocupam de o distribuţie de-a dreptul olimpiană: Tamara Buciuceanu, Coca Andronescu, Ileana Stana Ionescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, George Constantin - şi, în celebrii Ianache şi Georges, micuţii titani Marin Moraru şi Gheorghe Dinică, două zvârlugi capabile să răspândească în jur efluvii divine cu şfichiuiri de geniu. I-aţi văzut cumva citind scrisorile lui Mircea Aldea către Wanda Serafim - mai exact: Dinică citind, Marinuş dându-i replica. Dacă nu, daţi-mi voie: n-aţi văzut nimic! O bijuterie comică, făurită pe scena Naţionalului şi transpusă cu acel prilej şi pe peliculă. Pur şi simplu, să te îmbolnăveşti de râs, fericire şi admiraţie - şi mai multe nu!

Moraru şi Dinică - ce cuplu! Ce incredibil au putut ridica textul filosofic al lui Diderot Nepotul lui Rameau, în regia lui David Esrig! Compoziţia alunecoasă, vie, cu mii de sclipiri şi tot atâtea umbre a lui Dinică, făcea ca dialogul teoretic să devină captivant ca o mixtură de thriller şi comedie irezistibilă. Sau, tot în acea vreme, a anilor de aur de la Bulandra, Umbra lui Evgheni Schwartz - acelaşi cuplu de platină, în regia aceluiaşi Esrig. Şi tot David Esrig începuse pregătirile pentru En attendant Godot, la vremea când a ales libertatea - aşa că peste câţiva ani, sub coordonarea lui Grigore Gonţa, cei doi nedespărţiţi prieteni şi mari actori au pus totuşi în scenă spectacolul, încercând să aplice notaţiile din caietul de regie rămas în posesia lor. Dincolo de unele soluţii discutabile de finalizare scenică, ne-au dăruit un Estragon şi un Vladimir cum poate nici chiar Beckett nu visase...

Ce avea Dinică, de era atât de mare? De unde-i venea...? Greu de răspuns, greu de definit - omul era pur şi simplu un avatar al desăvârşirii. Cele aproape o sută de filme (doar trei mai lipseau!) în care a apărut între 1964 şi 2010 (când aşteptam să-l vedem în Tillius, din The Mouth of Truth, de Noah Kadner), s-au plasat în mod inevitabil pe întreaga scală valorică, de la zero la zece - însă chiar şi în cele mai slabe, Dinică rămânea Dinică. Oricât de fuşerit scenariul, oricât de ineptă regia, oricât de însăilată post-procesarea, nimic nu-l putea face să se compromită. Era una cu profesiunea şi arta dramatică. Pe întreaga sinusoidă astfel parcursă, strălucesc în continuare Bastus, Stănică Raţiu, Lăscărică, Călăreţu, Paraipan, Salamandră, Butnaru, Tăticu', Diplomatul, Ion, Nae Girimea, N.M. Sisescu, Georges, Magnificenţiu, Vasile Potop, Mache Puzderie, Căpălău, Nae Gheorghidiu, Pavel Puiuţ, Aurică Fieraru - şi atâţia alţii...

Se impusese ca "un negativ de profesie", cum îl eticheta la un moment dat un comentariu din revista Cinema. Perfidia lui Stănică, din Felix şi Otilia (Iulian Mihu, 1972) rămâne inegalabilă, cu mult chiar peste portretul sugerat de paginile lui Călinescu. Şeful de bandă Paraipan (personaj care s-ar fi vrut un "legionar", ceea ce nu era nicidecum, căci scenariul şi regia mistificau cu deliberare istoria, chiar şi la nivelul tipologiei şi al profilurilor psihologice), din Un comisar acuză (1974) şi Revanşa (1978), ale lui Sergiu Nicolaescu, contura un portret impecabil al răului absolut - deşi incomparabil mai nuanţat rămâne perversul Lăscărică, din Cu mâinile curate (1972). Şi totuşi, versatilul făuritor de personaje nu era niciodată maniheist, chiar şi cei mai nesuferiţi dintre ticăloşii lui emanau o aură de carismă şi farmec - mai cu seamă Tăticu' din Ilustrate cu flori de câmp (Andrei Blaier, 1974), Diplomatul din Prin cenuşa imperiului (tot Blaier, 1976), sau Nae Girimea, din De ce trag clopotele, Mitică? (Lucian Pintilie, 1981).

Faţă de acest şir aproape continuu de monştri, sclipesc cu atât mai cald şi duios cele câteva personaje "pozitive" care ilustrează disponibilitatea nelimitată a actorului - ca în Tatăl risipitor (Adrian Petringenaru, 1974), Evadarea (Ştefan Traian Roman, 1975), Zidul (Constantin Vaeni, 1975), Explozia (1973) şi Cuibul salamandrelor (1977 - ambele, de Mircea Drăgan), sau recentul Weekend cu mama (Stere Gulea, 2009).

Dincolo de ceea ce înseamnă "adevărul personajului" (întotdeauna simţit ireproşabil), Dinică îşi îmbogăţea fiecare creaţie cu o marcă inimitabilă a propriei sale personalităţi (Atenţie! Mulţi încercau să-i imite, cu simpatie şi deferenţă, rostirea şi timbrul vocal - dar... adevărul este că doar credeau că i le pot imita!). Avea un "ce" al lui, situat la zona instabilă dintre bun şi rău, dintre sinceritate şi făţărnicie, dintre căldura care îmbrăţişează şi dogoarea care pârjoleşte, dintre calmul rece şi tăioşenia glacială. Lucirile din acei ochi înguşti, adesea mijiţi întunecos sub stânjenul sprâncenelor, ascundeau taine nebănuite, şi nu fără penumbre înfricoşătoare... Fermecător şi cumplit îi era rictusul, într-a sa tăietură piezişă peste dinţi, fie că transmitea căldura poznaşă a unui bunic sau cruzimea letală a unui demon cu chip de om. Recognoscibil oricând şi niciodată sută la sută acelaşi, îmi inspira fără tăgadă o comuniune de valori cu confraţi de-ai lui ca Peter O'Toole, Jack Nicholson, Robert de Niro, Al Pacino, Anthony Quinn, Aleksandr Kaliaghin, Nikita Mihalkov, Takashi Shimura - şi câţi şi mai câţi, de pe acel palier superlativ... cu o necesară precizare: spre deosebire de unii sau alţii dintre aceşti titani, pe Gheorghe Dinică nu l-am văzut niciodată, nici măcar din greşeala altcuiva, jucând mai prejos de bolta propriei sale perfecţiuni.

Dumnezeu ne-a luat atâţia actori-tezaur, în ultimii ani. N-avem ce face, asta-i viaţa... viaţa... Ah, da! Era una din vorbele lui! Îmi amintesc replica din Prin cenuşa imperiului - cu ce combinaţie inegalabilă de cinism şi fatalism rostea: "Deh... viaţa..." (preluându-şi astfel propriul tic verbal din realitate, cu aceeaşi intonaţie). Viaţa, care nu poate ocoli nicicând scadenţa finală - faţă de care, îndeobşte, reacţionăm meschin şi egoist: de ce l-ai luat, Doamne, de ce tocmai pe el...? Umanitatea, însă, ne îndatorează să reţinem că, în ultima vreme, marele actor era teribil de bolnav. Cu demnitatea, modestia şi bunul-simţ care l-au caracterizat întotdeauna (astfel valorizând şi mai mult, prin contrast, detestabilele canalii şi lichele pe care cu atâta măiestrie le compunea pe scenă şi ecran), Gheorghe Dinică a păstrat discreţia asupra suferinţelor care-i devorau insidios creierul, izvor al atâtor roluri unice, şi trupul împrumutat inepuizabilei galerii de personaje. După tot ce-a dăruit culturii acestei ţări, şi publicului, şi nouă, tuturor, e limpede că acum la bine s-a dus, nu la rău - de-a dreapta Tatălui, unde orice păcate omeneşti va fi săvârşit, de bună seamă îi sunt iertate. Să-l petrecem, dar, cu iubirea cuvenită unui înger tenebros ca el, şi printre lacrimi să-i adresăm... nu o ultimă, ci doar cea dintâi dintr-un şir nesfârşit de mulţumiri.

Dormi în pace, Nea Gigi - că mult bine ne-ai adus!

10 noiembrie, 2009, h. 13:30-15:05
Bucureşti, România




 Toate articolele despre Portret Gheorghe Dinică


1 comentariu

  • RIP, Maestre!
    Publius [membru], 11.11.2009, 13:33

    Nu e nicio exagerare ca a fost cel mai mare, cel mai bun, cel mai... perfect (da, cand e vorba de Gh. Dinica, "perfect" permite un "cel mai"!) Dumnezeu sa-l odihneasca - sau poate sa-l aplaude!
    Bine ati revenit, d-le Columbeanu, ne temeam ca v-ati suparat si nu ne mai daruiti cronicile dvs.

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 La plecarea lui Gheorghe Dinică, Tudor Chirilă
 Gheorghe Dinică: 1 ianuarie 1934 - 10 noiembrie 2009, Iulia Popovici
 Lăscărică, Salamandră, Paraipan R.I.P. - Gheorghe Dinică, Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer