Repetam când am aflat de plecarea lui Gheorghe Dinică. M-am gândit mult dacă are rost să scriu rândurile astea. Ştim cu toţii ce va urma. Specularea mediatică a momentului. Cele trei zile de pioasă evocare, transmisiile în direct care vor număra florile de pe mormântul marelui actor. Trei zile de transmisiuni ale "tragediei", "durerii", "pierderii incomensurabile". După care se va reveni la imortalizarea stropilor din mocirla politică.
Când Gheorghe Dinică făcea cât toată media din ţara asta la un loc, televiziunile care transformă acum moartea unui Actor în circ mediatic nu existau. Prin urmare Gheorghe Dinică nu are nevoie de ele. Nici de rândurile astea nu are nevoie memoria lui.
Nu plecarea lui Gheorghe Dinică trebuie să ne întristeze. Altă etapă, altă dimensiune urmează pentru el. Din păcate, întrebarea care se ridică de câţiva ani creşte din ce în ce mai mare, ca o iederă care umbreşte prezentul şi viitorul generaţiei noastre: Noi cu cine rămânem? Cine vine din spate? Unde este generaţia de actori care să-i înlocuiască în mod firesc pe giganţii teatrului şi filmului românesc?
Nu este. Pur şi simplu nu este. Şcoala românească de teatru pierde fără să înlocuiască. În facultate profesorii se rotesc vertiginos la grupele de elevi. Aşa e mai nou sistemul. Profesorii titulari nu mai vin la cursuri pentru ca sunt prea ocupaţi să se împartă între goana după bani şi goana după bani. Grupele de studenţi nu se mai bucură de profesorii titulari ca de nişte pedagogi şi psihologi. Nu se mai duce nimeni la profesor ca la un al doilea tată. Nu mai există asta în şcoală. Exista asistenţi care nici măcar n-au urcat vreodată pe scenă. Sau dacă au făcut-o, n-au confirmat.
Generaţia de aur a teatrului românesc a avut TIMP. Un spectacol puteai să-l repeţi un an şi nu aveai altceva de făcut. Banii nu erau o problemă. TIMPUL şi-a dat concursul la măreţia unui actor de talia lui Gheorghe Dinică. Când după revoluţie a venit vremea vitezei marii actori au rămas la fel de mari pentru că trupul firav al talentului lor de început fusese hrănit cu TIMP, iar acum nimeni nu le putea lua asta.
Dar noi ne naştem în viteză şi ne e din ce în ce mai greu să ne hrănim talentul. Pe al nostru sau al generaţiilor care vor veni. Şi atunci, pentru că nu e timp, un student primeşte lecţii de la cinci profesori în loc de unul, doar-doar va rămâne ceva.
Pe Gheorghe Dinică prea puţină lume l-a întrebat cum se face teatru. Acum el a plecat. Ne-au rămas vocea inconfundabilă, filmele şi anecdotele fantastice care au făcut din el un personaj şi în afara scenei. Actorul total. Dar nu ne-a rămas un lucru vital pentru viitor: Cum se face teatru, domnule Dinică? Ce bine ne-ar fi prins acum vreo zece DVD-uri în care să ne spuneţi cum.
Nu tristeţea mă cuprinde acum la moartea domnului Dinică. Ci frică. O frică paralizantă. Aceea că vom rămâne singuri orbecăind şi nu vom mai avea pe cine întreba. Cum să fac aici? Cum să fac să-mi iasă? Cercul e vicios. TIMPUL naşte TALENT. TALENTUL naşte GENEROZITATE. Noi nu mai avem TIMP. Mai avem însă actori de mare TALENT. Dar ei pleacă. Şi cu ei pleacă Generozitatea şi Secretele meseriei.
După ce ne reculegem în faţa amintirii lui Gheorghe Dinică ar trebui să ne gândim la cei care mai sunt împreună cu noi. Vă las pe voi să-i numiţi. Slavă Domnului, încă mai sunt. Pe cei plecaţi nu-i mai întoarcem şi numai amintirea lor nu ne va salva. însă putem să păstram secretele de la cei care mai sunt cu noi. Cu condiţia să ne aducem aminte şi să-i venerăm ACUM.
La revedere, domnule Gheorghe Dinică şi vă mulţumim.
Nu pot să nu închei cu cea mai adevărată afirmaţie pe care am auzit-o de la el, cu vocea aceea etern şugubeaţă: "Dacă Michael Jackson se năştea în România cânta la Gogoşarul!!!"