"Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decît de familie, dar sufletul şi mintea mea de copil au memorat doar farmecul străzii şi al jocurilor de puştani. Nici nu mai ştiu cîte roluri am jucat cu trupa de amatori, zeci de personaje... Primul meu rol a fost cu o trupă de amatori de la Poştă, iar eu interpretam rolul Locotenentului Stamatescu din piesa Titanic vals de Tudor Muşatescu. Eram pe scenă şi parcă visam. Nici nu ştiam ce se întîmplă cu mine. La un moment dat, m-au trezit nişte aplauze din sală. Acelea au fost primele aplauze din viaţa mea. M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de cînd lumea."
Aşa a intrat Gheorghe Dinică în lumea teatrului. A părăsit-o într-o zi de marţi, după aproape trei săptămîni de spitalizare, conectat la aparate, în urma unui stop cardio-respirator. De doi ani, se spunea despre el că e bolnav de Alzheimer, după ce renunţase să joace în Faustul sibian al lui Silviu Purcărete - la fel ca Ştefan Iordache, pe care regizorul şi-l dorise ca protagonist. Ultimele spectacole în care a jucat, la Teatrul Naţional, Take, Ianke şi Cadîr şi Dansînd pentru zeul păgîn, au ieşit de pe afiş de ceva vreme, Dinică lucrînd doar în televiziune - în rolul generalului Vulturesco din serialul Aniela.
Gheorghe Dinică (apropiaţii îi spuneau Gigi) a absolvit în anul 1961 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa Dinei Cocea, care-l văzuse în Bogoiu, din Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian, o producţie a cercului teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor, rol pentru care a primit un Mare Premiu la un concurs de amatori.
A debutat în film în Străinul, în 1963. "Nu trageţi, domn' Semaca, sînt eu, Lăscărică" avea să fie cea mai populară dintre replicile lui (în Cu mîinile curate al lui Sergiu Nicolaescu), în 60 de filme în care a jucat. Spre deosebire, însă, de alţi actori de cinema, care s-au identificat cu anumite tipologii de personaje, Gheorghe Dinică a fost, de fiecare dată, altfel (deşi era distribuit cu precădere în roluri de "rău"). A fost arivistul Stănică Raţiu din Felix şi Otilia (1971), al lui Iulian Mihu, dar şi Nae Girimea din De ce trag clopotele, Mitică?, al lui Lucian Pintilie, rataţii Lăscărică şi Paraipan, la Sergiu Nicolaescu, dar şi ucigaşul cu răbdare Franz Ţandără, din ecranizarea lui Pintilie cu După-amiaza unui torţionar, a jucat în Cel mai iubit dintre pămînteni, dar şi în Filantropica.
Mare iubitor de petreceri şi cîntece de petrecere, Dinică a imprimat, ca şi prietenul său, Ştefan Iordache, mai multe albume, împreună cu Nelu Ploieşteanu.
Gheorghe Dinică putea fi, spune criticul de teatru Constantin Paraschivescu, "o lichea grotescă sau rafinată, un intrigant diabolic şi terifiant, dar tot aşa de bine poate fi un om simplu, generos şi simpatic, un naiv romantic, sau un înţelept cu măsura relativităţii lu-crurilor. Cu privirea-laser şi voce şuierătoare, cu mişcări atent studiate şi, în acelaşi timp, imprevizibile, de fiară la pîndă - iată una dintre multiplele ipostaze ale actorului Gheorghe Dinică. Marea performanţă a lui este de a fi fost multiplu fără a-şi pierde identitatea. Cariera lui nu a alterat umanul".
În teatru, numele lui s-a legat indisolubil de antologicul Nepot al lui Rameau, dramatizarea după Denis Diderot a lui David Esrig (cu care colaborase la Troilus şi Cresida, în 1965), din 1968, unde juca alături de Marin Moraru, iar pentru generaţiile mai tinere, de Take, Ianke şi Cadîr a lui Victor Ioan Popa, regia Grigore Gonţa, unde Dinică era turcul Cadîr, un rol de compoziţie, cum a făcut multe în viaţă (primele partituri în film au fost unele de bătrîni). În timp, a lucrat cu Andrei Şerban, în Noaptea regilor (1991) şi Cine are nevoie de teatru? (1990), şi a obţinut, de-a lungul carierei, un număr important de premii, în cinematografie ca şi în teatru.
Momentul în care Gheorghe Dinică şi-a dat seama că a început să uite (unele dintre cele mai cumplite astfel de clipe le-a trăit în cele cîteva zile de repetiţii la Sibiu) a fost dureros pentru un actor care renunţase la viaţa de familie, la copii, pentru scenă. Privirea sigură, vocea inconfundabilă, cu acute, adeseori ironică, cu care îşi domina, în replici scurte, partenerii au părăsit teatrul. Stilul lui propriu era cel al unui actor instinctual, care se lasă greu şlefuit, o piatră preţioasă brută, care-şi punea amprenta asupra tuturor celor cu care se întîlnea.
Odată cu Gheorghe Dinică, încă o parte din marea tradiţie a teatrului românesc se mută într-o altă lume.
"Ce distribuţie şi-a făcut Dumnezeu sus la ceruri. Îmi pare rău că teatrul românesc se pierde uşor, uşor. Cu siguranţă vor mai fi actori buni, însă nu cred că va mai fi vreun Dem Rădulescu, Octavian Cotescu, Leopoldina Bălănuţă, Amza Pellea, Toma Caragiu şi mulţi, mulţi alţii", scria un comentator pe site-ul HotNews. Dispariţia lui Gheorghe Dinică îi urmează, în ultimele luni, celei a regizorului şi profesorului Ion Cojar.