Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans / Un poliţist corupt al lui Werner Herzog nu e filmul pe care ai şansa să-l vezi la cinema în mod curent. E mai degrabă genul de chestie gonzo despre care şuşotesc la o bere puştii abonaţi la feed-ul cu ciudăţenii. Dar uite că soarta a vrut altfel şi e păcat să rataţi o asemenea demenţă pe ecran mare, zic.
În primul rând nu e vorba despre un film poliţist - e un altfel de film despre un poliţist care, în timp ce rezolvă nişte omucideri, îşi face rost de droguri, pierde la pariuri, găseşte clienţi pentru gagică-sa şi face bani trecând, în timpul liber, de partea băieţilor răi. Cu toate că pare familiar (în 1992 Abel Ferrara primea aplauzele publicului pentru un film cu acelaşi titlu), Bad Lieutenant-ul de azi nu e un remake - cum de altfel şi refuză să-l numească. Herzog merge pe un scenariu rescris şi îl lasă pe Nicholas Cage să curgă în rolul principal. Şi când spun să curgă, exact la asta mă refer - Cage deschide generos robinetul cu tot ce-i place: privire de dement înnăscut, spate cocoşat şi grimase caricaturale care joacă disperarea. Herzog îl secondează şi îl lasă să se caricaturizeze până într-acolo unde devine clar că totul e o ironie (ni-l arată în prim-planuri generoase cum improvizează), pentru că la rândul lui refuză să dirijeze o simfonie compusă de altcineva.
Chiar dacă păstrează notele trippy, simfonia lui nu mai conţine problematica moral-religioasă pe care o avea cea a lui Ferrara; în timp ce Harvey Keitel se lua cu demonii la trântă şi se târa în genunchi în faţa unui Christ imaginar, Nicholas Cage vede şopârle în loc de Iisuşi şi nici nu-şi pune problema salvării. De-al nostru, cum ar veni!