Werner Herzog abordează un gen de film nespecific, aparent, personalităţii sale. Regizorul care ne-a fascinat cu filme de aventură precum Aguirre, der Zorn Gottes / Aguirre, mânia lui Dumnezeu (1972) şi Fitzcarraldo (1982) ne surprinde în 2009 cu un film poliţist american cu crime şi traficanţi de droguri.
Acest policier rămâne doar în mod aparent un gen nespecific regizorului, deoarece este unul noir, un gen cu care Herzog are legături certe. Stilul acestuia este foarte prezent prin atmosfera şi spiritualitatea specifică Sudului extrem, regizorul reuşind să redea fidel lumea în care Terence McDonagh - Nicolas Cage în cel mai bun rol al său de la Leaving Las Vegas, (1995, regia: Mike Figgis) încoace -, un poliţist drogat mai tot timpul, investighează asasinarea a cinci imigranţi senegalezi în inefabilul oraşului New Orleans post-Katrina. Încă din prima secvenţă avem parte de un umor macabru, care ne va însoţi pe tot parcursul filmului, o secvenţă realizată ca la carte ce îmbină dramatismul cu cinismul şi cu ironia, în care ne este prezentată salvarea de la înec în timpul uraganului Katrina a lui Evaristo Chavez.
Scenariul lui William Finkelstein (NYPD Blue, Law and Order, Murder One) se bazează pe o premisă cât se poate de simplă: dacă un poliţist anti-drog din New Orleans investighează masacrarea familiei unui dealer? Dar dacă el însuşi e toxicoman? Astfel, povestea de tip policier evoluează gradual, firul central al poveştii mergând în strânsă legătură cu viaţa personală a personajului principal. Cu toate că multe elemente din viaţa poliţistului au devenit clişee pentru filmele de acţiune (un exemplu: tatăl, fost poliţist, care acum îşi îneacă amarul în băutură sau poliţistul bun care devine corupt sau iubita prostituată), aici nu e vorba doar despre poliţişti corupţi, împuşcături şi trafic de droguri, ci despre modul în care evoluează personajul principal în corelaţie cu aceste elemente; căci Finkelstein, Herzog şi Cage construiesc unul dintre cei mai interesanţi anti-eroi din ultimii ani. Terence McDonagh nu e doar dependent de cocaină, ci şi corupt, şpăgar, violent, imoral (dar nu şi amoral!), lipsit de scrupule şi extrem de vulnerabil. Intenţia lui Herzog nu este de a ne oferi o "rezolvare" credibilă, ci o glumă amar-trăsnită care să ne pună pe gânduri - inclusiv prin reapariţia forţată a lui Chavez din finalul filmului, spre a închide cercul.
La fel ca în multe alte filme ale lui, Herzog îşi clădeşte povestea din mizanscene complexe, cu mişcări surprinzătoare ale personajelor, precum şi ale camerei - de la prelingeri insinuante ale braţului macaralei (vezi efectul extrem de puternic din deschiderea secvenţei accidentului cu aligatorul), până la discrete bâţâieli din mână, efectuate în încadraturi strânse, folosite în conflictele familiale sau în confruntările intense dintre antagonişti. Nu lipsesc panoramele de atmosferă, cam expozitive ce-i drept, cu imaginea oraşului sub norii de furtună, ce are un mare impact vizual, deşi supralicitarea prin coloana sonoră devine un adevărat clişeu la puterea a doua, o altă modalitatea prin care regizorul ironizează filme de acelaşi gen. Momentele high ale personajului principal beneficiază de o atenţie sporită din partea lui Herzog. Pentru că ne aflăm în sudul Americii, acestea sunt prezentate prin intermediul animalelor exotice: capul celui de-al doilea crocodil, privind de pe marginea şoselei, obsesivele iguane de pe masa de cafea a lui McDonagh, peştii din final, cadre foarte convingătoare cel puţin la nivel vizual. Se infiltrează printre ele numeroasele secvenţe ironice, antologice rămânând cele două cu senila domnişoară Antoinette Fahringer, cea dintâi cu tinerii din parcare şi mai ales numărul de breakdance pe care-l execută sufletul după moarte ("Shoot him again... his soul is still dancing!").
Distribuţia filmului este destul de potrivită. Cage are parte de marea lui revenire, Eva Mendes nu e doar un sex-symbol, ci transmite şi marea mobilitate interioară a unui personaj care-ar fi putut cădea uşor în platitudine, iar Xzibit... e Xzibit.