Arca lui Goe - 2012

Dacă 2012 nu ar fi un film foarte slab, tot ar fi o problemă: cum ar putea vreun spectator să se bucure că sfîrşitul lumii nu e, totuşi, sfîrşitul omenirii? Am devenit cu toţii atît de altruişti şi dedicaţi unor finalităţi nobile încît să ne putem bucura de trăinicia speciei mai mult decît de propria noastră existenţă? Că dacă scenariul salvării omenirii în cazul unei catastrofe globale ar fi similar celui de pe ecran, e puţin probabil ca vreunul dintre spectatorii care văd acest film să ajungă între cei aleşi. Singurele locuri pe care cei care ajung la film le-ar putea ocupa pe navele care poartă homo sapiens dincolo de cataclism, sînt cele ale familiei Curtis şi ale familiei tibetane pe care îi introduce ilegal la bord un călugăr budist al cărui frate lucrase la construirea maşinăriilor salvatoare. Dacă e să contabilizăm de cîte coincidenţe (că mîna providenţei cu siguranţă e în buzunar în acele clipe, dacă tot e sfîrşitul lumii) trebuie să se lovească aspiranţii la acele locuri clandestine, adevărul e cît se poate de sumbru: şansele de salvare sînt zero! Gîndiţi-vă: trebuie să apară un tip suficient de nebun (în luciditatea sa), care să propovăduiască apocalipsa şi care să aibă acces la informaţii ultra-secrete, adică să ştie locul în care e pregătita salvarea exemplarelor umane de soi; asta e o treabă realizabilă, să zicem. Dar trebuie să plecaţi şi voi urechea la ce spune omul, apoi trebuie să-l întîlniţi taman atunci cînd natura se dezlănţuie şi caută să vă înghită, trebuie să găsiţi harta pe care el însemnase destinaţia salvatoare, apoi tre' să prindeţi un avion pe care l-aţi găsit întîmplător gata de zbor, actualul iubit al soţiei dumneavoastră (nu vă speriaţi, iubitul iubitei e doar un element destinat să mobilizeze eroismul latent al soţului) va şti să îl piloteze prin clocotul pămîntului; şi veţi găsi şi un avion mai mare în focul distrugerii, căci ăsta, primul, e prea mic pentru a vă duce taman în China. Şi cîte şi mai cîte altele.

Filmele acestea cu catastrofe nu sînt menite să funcţioneze precum realitatea după rostul validităţii din logica tradiţională. Însă în toată goana aceasta după salvare şi după propăşirea eroismului hollywoodian, eu unul aştept ca măcar detaliile secundare, alea care fac cît de cît credibilă povestea, realitatea ei intrinsecă, măcar acelea să fie prezente în mod veridic, credibil în raport cu cele ce se petrec pe ecran. Or aici, lipsa unui minim simţ al realului e vizibilă la tot pasul. Reuşitele supraomeneşti ale personajelor filmului ar putea fi distractive şi acceptabile ca spectacol dacă ar fi îmbrăcate într-un oarecare realism, adică dacă ar fi prezentate alături de o suită de fapte coerente în raport cu situaţia prezentată. Cred că putem înţelege că personajele centrale scapă de furia pămîntului, care începe să îşi scuipe măruntaiele şi să se cutremure nemaipomenit, dar nu ştiu cum e posibil ca atunci cînd oraşul Los Angeles se dărîmă treptat, cei care sînt la serviciu în zgîrie-nori nici măcar nu merg la geam să urmărească spectacolul naturii, ci rămîn la birou, aliniaţi, în aşa fel încît atunci cînd cade şi clădirea lor, noi vedem cum fiecare - şi în cădere! - lucrează la biroul lui, indiferent faţă de orgia pusă la cale de mama natură (după principiul părintesc "eu v-am făcut, eu vă omor").

Şi mai cutremurătoare e ştiinţa naturii de a suprasatura cu sens distrugerea pusă la cale. Nu e de-ajuns că piere aproape tot; dacă pieirea nu are şi ea o anumită ordine în gînduri, e degeaba. Inteligenţa naturii e vizibilă în felul în care sparge creaţia umană: cînd Capela Sixtină e ruptă de cutremure, nu putea crăpa oricum, ci numai printre degetul lui Dumnezeu şi al lui Adam din pictura lui Michelangelo. Cînd Kate Curtis (soţia) şi Gordon Silberman (iubitul iubitei) sînt prinşi de cutremure într-un supermarket, pămîntul nu se putea rupe decît în aşa fel încît el să rămână de o parte a prăpastiei create, ea de cealaltă parte. Natura demonstrează slăbiciunea noastră ca specie vie, ca specie creatoare de cultură şi ca fiinţe sensibile şi raţionale.

Dincolo de cele enumerate, legătura escatologică între anul 2012 şi calendarul maiaş e forţată. Maiaşii, ca şi grecii din antichitate, calculau istoria ciclic. Anul lor avea 365 de zile şi era alcătuit din 18 luni a cîte 20 de zile, plus o prelungire de cinci zile la finele fiecărui an. Acest calendar, numit Haab', era pus în relaţie cu un alt calendar, numit Tzolk'in, care număra doar 260 de zile împărţite în 20 de perioade de cîte 13 zile fiecare. Cele două calendare erau prinse într-o dialectică prin care erau stabilite ritualurile culturii maiaşe, iar datorită combinaţiilor dintre calendare, o anumită dată se repeta la distanţe de 52 de ani. Acesta era un ciclu calendaristic, utilizat pentru periodizarea pe termen scurt a lumii. Pe termen lung, istoria lumii era calculată în cicluri numite B'ak'tun, o unitate de timp care cuprindea 400 de ani. Mai multe B'ak'tun construiau un ciclu al lumii. Conform cosmogoniei maiaşe, noi trăim în a patra lume, prima în care zeii au plasat şi oameni, după ce primele trei construcţii ale lumii au fost încercări eşuate. Conform acestui mod de a calcula timpul, după ciclurile largi, ultima încercare eşuată de concepere a lumii s-a încheiat la o anumită dată, care va reveni întîia oară în ciclul calendaristic maiaş, după echivalentul gregorian al calendarului lor, în decembrie 2012. Asta nu înseamnă că ei legau această dată de sfîrşitul lumii (lumea asta deja era corectă din punctul de vedere al construcţiei), ci că va începe un nou ciclu universal, prilej de bucurie şi petreceri! Exact aşa cum erau şi pentru greci Jocurile Olimpice. Ele marcau sfîrşitul unui ciclu de patru ani, pe care îl numeau Olimpiada. Iar istoria Greciei era stabilită după Olimpiade (erau numerotate Olimpiadele); după acelaşi concept numărau şi maiaşii istoria, doar că în distanţe temporale diferite.

Lăsînd deoparte orice tip de isterie bazată pe intepretări ale astronomiei unor popoare îndepărtate şi misterioase, lăsînd deoparte şi credinţele new-age care leagă data maiaşă de producerea unui eveniment care va schimba profund mentalitatea umană (căci raţional sînt greu de susţinut astfel de întîmplări), în timpul vizionării mă gîndeam că singura posibilitate de a asista la un dezastru e ca spectatorii filmului să facă diabet pînă la finalul proiecţiei (vreo două ore şi jumătate, orice e posibil!) din cauza discursului artificial şi afectat al lui Roland Emmerich. În faţa happy-end-ului de zile mari pus la cale de Emmerich nu avem nicio şansă!