Doar că, potrivit ultimelor estimări, lumea nu se va sfârşi cu un (mare) bang!, ci cu o serie de fâsuri, cu o degradare graduală şi ireversibilă a resurselor şi a calităţii vieţii. Nu suficient de glam pentru Hollywood, care are tot interesul ca simboluri precum Capela Sixtina sau Capitoliul să se facă praf şi pulbere, spectaculos.
Roland Emmerich, un regizor importat de americani, este considerat părintele genului denumit (peiorativ, evident) "porno apocaliptic" (cu alte cuvinte, speculează comercial, fără pic de decenţă, orgasmul distrugerii complete).
Desigur, regizorii au adorat să descrie sfârşitul lumii încă de la începuturile cinemaului, aşa că nu teutonul a inventat genul. Însă niciodată pînă la Independence Day nu mai fuseseră aruncate în joc atâta energie, bani şi efecte speciale. Roland Emmerich ne oferea scene uluitoare de masacru sub pavăza entertainmentului. După ce metropolele şi monumentele reper erau demolate cu o plăcere sadică, Will Smith şi oamenii lui se adunau ca să le tragă o bătaie soră cu moartea extratereştrilor invadatori.
Clişee şi intrigă idioată
După 11 septembrie, Emmerich a venit cu o perspectivă mai respectuoasă în The Day After Tomorrow. Acum se întoarce la dezastrul popcorn. Povestea porneşte de la aberanta teorie a calendarului maiaş care, chipurile, ar fi fixat marele final pentru 2012, premisă speculată şi într-o campanie abilă de marketing viral care i-a îngrozit atât de tare pe creduli încât NASA a trebuit să dea o dezminţire.
Filmul e, din nou, obscen de lipsit de originalitate: totul s-a mai văzut de n-şpe ori, de la clişeul "părintele şi copilul într-o situaţie apocaliptică", la faptul că bogătanii îşi asigură supravieţuirea într-un fel de Arce ale lui Noe. OK, dar cine aştepta inovaţii? Important e cât de des ţipi "uau!" şi câţi fiori viscerali îţi provoacă. Şi la acest capitol, 2012 te trădează: distrugerile cu minunile lumii sunt spectaculoase, dar devin repetitive. Şi nici distribuţia stelară, şi nici "trucajele" (le mai spune cineva aşa?) amuţitoare nu compensează idioţenia dialogurilor şi intriga idioată.
Există momente când filmul e atât de prost, încât devine distractiv. Dar prea puţine. Din nou, nu se dau doi bani pe inteligenţa publicului, iar faptul că a devenit un succes de box-office dovedeşte că "merge şi aşa". E aproape cert că vom continua să viermuim şi după anul 2012. Vestea proastă-i că vom rămâne pradă aceloraşi dureri de burtă, politicieni proşti şi blockbustere decerebrate.