Povestea lui Henric al VIII-lea, regele Angliei din secolul XVI, ne-a fost adusă spre vizionare în acest festival de nişte adevăraţi maeştri ai comediei. Barbă Albastră, nobil bogat şi neîndurător are obiceiul de a-şi ucide soţiile, iar spectacolul surprinde încercarea ultimei sale soţii de a evita acest deznodământ fatal, prin deconspirarea secretului morţii soţiilor precedente, în final ajungîndu-se la uciderea regelui de către fraţii ei.
Jacques Offenbach, compozitor şi violoncelist, este considerat întemeietorul operetei moderne ca gen de sine stătător al teatrului muzical, fiind precursor al comediei muzicale, un maestru al modelării sunetului în direcţii ludice şi ironice. Cred că nici un compozitor de muzică clasică nu ar fi reuşit să încadreze mai bine naturaleţea, degajarea, inventivitatea şi spiritul care vibrează de căldură şi trăire ale actorilor ruşi, de fapt ale întregii echipe care a făcut posibil acest spectacol.
Tot ce am învăţat la şcoală despre comicul de limbaj, de situaţie, de moravuri sau de caractere s-a regăsit la superlativ în acest spectacol. Ba cred că au adus şi alte forme de comic cum ar fi cel de inflexiune al vocii, cel al gesturilor, al mimicii feţei sau al vestimentaţiei. Demonstraţia lor de umor şi de comic a fost una foarte profundă, elaborată, dar mai ales plăcută şi apreciată. Cu atîta lejeritate se mişcau pe scenă şi făceau glume încît am avut impresia că au fost făcuţi pentru aşa ceva. Chiar tind să cred că nu există nici o diferenţă între individualitatea artistului care s-a înfăţişat pe scenă (fie că era el Barbă Albastră - Sergey Braga, Boulotte - Tatiana Taranetz, sau Regele Babech - Valery Matveev) şi personalitatea care se ascunde în spatele omului din viaţa cotidiană.
Pe cît au fost de graţioşi, eleganţi şi reverenţioşi pe atît atmosfera creată de ei a debordat de energie şi extaz. Zîmbetul lor sincer, plin de umor şi de voie bună, cred că putea să şteargă orice tristeţe din jurul lor. Atîta bunăvoinţă, relaxare şi amuzament n-am mai întrezărit de mult la un spectacol de operetă, de la vizionarea Bărbierului din Sevilla cu echipa Operei din Iaşi, adică de vreo doi ani încoace, din 2007.
Scenografia a fost la rîndul ei de luat în considerare. Scena practic era formată din două părţi care împreună compuneau imaginea unui palat: în partea stîngă se afla jumătatea aparţinînd secolului XVI, iar în partea dreaptă cealaltă jumătate ce semăna cu scheletul unei clădiri mai apropiate de timpurile noastre.
De notat şi originalitatea vestimentară. Nimic prea încărcat cu detalii nesemnificative cum se obişnuia în acel secol în care se desfăşoară acţiunea, totul fiind creat cu rafinament, o combinaţie de minimalism postmodern cu o fină eleganţă clasică. Rezultatul obţinut este o combinaţie reuşită de costume care parcă devin ele însele caractere agreabile mergătoare, venind să sublinieze şi să întreţină starea generală distrată. Toate erau excelent executate, atît estetic cît şi ca adecvare, mulîndu-se pe caracterul fiecărui personaj. Costumele îngeraşilor care îşi făceau apariţia episodic pe scenă mi-au furat un chicotit subit. Erau umflaţi cu burete dînd impresia unui corp masiv, gol complet şi cu o perucă de secol XVI pe cap doar că puţin mai zbîrlită.
Dar, aşa cum scena era împărţită în jumătate şi articolele vestimentare aveau povestea lor proprie: costumele aproape serioase specifice epocii de palat regal erau înlocuite în unele scene de salopete albastre cu caschete galbene ce defineau muncitori care încearcă să finiseze palatul timpurilor noastre, folosindu-se de laptop şi televizor. Această intercalare vestimentară a produs un şi mai mare dinamism acţiunii, efectul vizual obţinut fiind special prin alăturarea în antiteză aş putea spune a acestor epoci diferite.
Ceea ce ne-au arătat artiştii a fost un fel de piesă de teatru combinată cu o piesă de operetă, legate între ele prin mişcări clasice de balet. Toate au fost la locul lor - vocea, muzica, actoria, dansul. Nimic nu le-a scăpat, atît de ambiţioşi şi de siguri pe ei au fost ruşii în acea seară. La titrare au fost cîteva probleme, dar genialitatea ruşilor a făcut să treacă aproape neobservată această problemă, făcîndu-se de la sine înţeleşi.
Mi-au fost atît de dragi pe tot parcursul spectacolului încît îmi venea să urc pe scenă, să-i îmbrăţişez pe toţi şi să îi rog să mai stea puţin cu noi că să ne mai învioreze cu talentul lor umoristic. Am părăsit cu greu sala cu inima tresărindu-mi de bucurie, cu un zîmbet senin pe faţă şi cu fruntea sus. Mi s-a părut că s-a sfîrşit prea repede acea demonstraţie deosebită.
Cred că mai presus de orice act de concentrare şi seriozitate este esenţială o doză substanţială de umor venit din adîncul inimii. Umorul de calitate şi ironia pătrunzătoare sunt condiţii esenţiale în orice fel de artă, de aici prin deducţie, sunt sau ar trebui să fie indispensabile pentru viaţa de zi cu zi tocmai pentru că fac ca totul să pară mai uşor şi mai firesc.
