Thomas M. Lauderdale, acest copil mare (pentru că nu dă impresia de a fi depăşit vîrsta adolescenţei, ceea ce nu este deloc un lucru rău, în cazul lui), iniţiatorul proiectului muzical Pink Martini în 1994, a făcut tot posibilul pentru a se apropia cît mai mult de sufletul nostru: ne-a descris într-o română deformată şi amuzantă poveştile din care s-au născut melodiile, a făcut dansuri comice cu China Forbes şi a făcut pianul să chicotească gingaş sub degetele lui micuţe.
Grupul Pink Martini amestecă iscusit genuri muzicale diverse pornind de la muzica clasică şi strecurîndu-se prin cea latino, lounge sau jazz. Cel mai mare cîştig sufletesc pe care instrumentiştii îl propun este lipsa oricărei restricţii, fie ea de vîrstă, zonă geografică, stare sau concept. Muzica lor este un colaj executat cu răbdare şi pricepere care poate fi ascultat indiferent de context şi situaţie, rezultatul fiind calmarea şi, dacă e cazul, vindecarea sufletului ascultătorului. Recent au lansat cel de-al patrulea album intitulat Splendor In the Grass de pe care ne-au oferit şi cîteva mostre muzicale.
China Forbes a introdus formaţia împărtăşindu-ne cum a cunoscut-o pe Irina Schrotter cînd a venit prima oară în Bucureşti. Şi-a pierdut bagajele şi a fost nevoită să meargă prin magazine pentru a-şi găsi o ţinută de scenă, descoperind-o astfel pe creatoarea de modă. În spatele ei, o un grup de bărbaţi răsfiraţi într-o expresie a ordonării economice stăpînesc întreaga scenă, toţi eleganţi, în costume scumpe, impecabile. Cu aerul unor mari afacerişti care pot pune orice pe roate şi-au susţinut cu talent şi convingere partiturile muzicale. În acest grup compact şi sobru s-a distins şi o prezenţă feminină, pasională şi hotărîtă - Pansy Chang, interpretă la violoncel.
Concertul s-a întins pe durata a aproximativ două ore, timp în care formaţia a dat cam tot ce este mai cunoscut - Lilly, Dansez-vous, Donde estas, Yolanda?, Let's Never Stop Falling In Love, Hey Eugene, Kikuchiyo to Mohshimasu, Hang on Little Tomato. Au încheiat cu Dosvedanya Mio Bombino, povestea cîntată despre un bărbat italian pe care China Forbes l-a cunoscut în Rusia la un concert. Pentru că am o atracţie personală faţă de violoncel ca instrument muzical, piesa U plavu Zoru, cu o parte pregnantă interpretată la acest instrument, mi-a înteţit tremurul emoţiilor şi am simţit cum picioarele vor să mi se desprindă de pămînt într-o levitaţie spre adîncuri nebănuite.
Duminică seara aceşti pricepuţi reprezentanţi ai muzicii uşoare şi libere, moderne şi clasice, de petrecere şi de meditaţie, m-au aruncat pe o stradă dintr-o epocă atemporală şi s-au jucat cu mine de-a carnavalul. Mi-au valsat cu mintea, mi-au luat inima şi mi-au strîns-o cu putere pe lounge, mi-au scuturat trupul în piruete pe ritmuri latino. Doar acolo, la concert, am descoperit că Pink Martini este una dintre acele formaţii care sună mult mai bine şi mai copleşitor live decît înregistrate.
Ritmul la care m-au obligat să particip a fost unul extrem de catchy aşa încît n-am avut stare încă de la început. M-am mişcat cum am putut mai bine pe bucăţica mea de loc, mai din umeri, mai din cap, mai din glezne sau chiar din degetele picioarelor. În unele momente, bucurîndu-mă de spaţiu, am dat relaxată din mîini, m-am ondulat inconştient pe sunetele îmbietoare şi m-am lăsat purtată pe dealuri verzi cu plantaţii de viţă-de-vie sălbatică. Am fost sedusă şi furată de vocea incitantă a solistei Chris Forbes, abandonată total printre cuvintele delicate şi dulci ale versurilor cu gust de vin nobil.
Pink Martini nu se ştie dacă a dat sau nu ce era mai bun, dar clar repertoriul pe care ni l-a oferit nouă, europenilor, a fost în mare parte diferit faţă de cel pe care îl oferă americanilor. Aşa povestea un spectator intrigat de reacţiile publicului care pur şi simplu a sorbit din privire fiecare clipă petrecută cu interpreţii. Acelaşi spectator, la rîndul lui român, nu pricepea cum de nouă, românilor, ne place atît de mult acest gen de muzical care în Viena se cîntă pe toate străzile. Nici eu nu am înţeles prea bine ce vroia să îmi comunice, dar ştiu sigur că Pink Martini a dat mai mult decît am fi avut noi curajul să cerem. Şi mai ştiu că a plăcut tuturor şi a picurat un strop de bunătate în inimile noastre. Au fost aplaudaţi din picioare în timp ce se refuza cu încăpăţînare gîndul încheierii concertului.
Cred că nu s-ar fi putut găsi o sală mai potrivită decît Teatrul Naţional pentru acest concert. Asta deoarece este un spaţiu cît de cît restrîns ce permite oamenilor să se adune într-un număr nici prea mare nici prea mic, numai potrivit pentru a se crea o legătură intimă între spectator şi interpret. Legătură din care interpretul poate observa reacţia publicului mult mai bine, iar publicul poate savura din orice loc artiştii. De asemenea, cred că nu se putea face o alegere mai inspirată pentru încheiera Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical Viaţa e Frumoasă, decît muzica nobilă a celor de la Pink Martini, care pentru două ore ne-au demonstrat că putem să ne facem viaţa mai placută. I know a falling star can't fall forever, But let's never stop falling in love şi în ochii spectatorilor se citeau gînduri paşnice la ieşirea din sală.
(Hey Eugene!)
(Una Notte A Napoli)
(Let's Never Stop Falling In Love)