Truşeni - Dublin, low cost - În container

Imigraţia ilegală este unul dintre episoadele istoriei recente care s-a sfârşit odată cu integrarea României în Uniunea Europeană. Mai sunt români care bat căile ascunse ale frontierelor americane, în lipsa aplicării programului Visa Waiver care ar permite intrarea pe teritoriul Statelor Unite fără viză, pentru 90 de zile. România este una dintre cele cinci ţări comunitare care nu este încă parte a programului din cauza ratei mari de refuz a vizelor. Americanii ne spun NU pe bandă rulantă şi nici în Canada nu se ajunge prea uşor, dar distanţa este foarte mare şi cuprinde un ocean la mijloc astfel că posibilităţile de forţare a frontierelor sunt reduse. Cu alte cuvinte, România pare să fi depăşit poveştile cu imigranţii ilegali din cala vaporului sau portbagajul autocarului cu turişti. Din patria aspiranţilor la fericirea consumistă occidentală, România a devenit, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, visul celor rămaşi dincolo de graniţele blocului comunitar, nu neapărat ca destinaţie în sine, cât ca ţară de tranzit. De la frontiera noastră se întinde, cât vezi cu ochii, Estul sălbatic, fostul imperiu sovietic, pauper, măcinat de conflicte interetnice, de lupte între nostalgicii comunişti (mult mai mulţi decât se vede de la Bucureşti) şi pro-occidentali, dominat de îmbogăţiţii postrevoluţionari şi averile lor obscene, înfricoşat de mafie. Primii la apelul disperării, candidaţi la un loc în containerul de Occident sunt moldovenii de peste Prut.

Teatrul Odeon a produs piesa În container a dramaturgului moldovean Constantin Cheianu, prezentată ca spectacol-lectură în programul Dramaturgi de azi la Odeon, în februarie 2009. Textul este bazat pe nenumăratele cazuri de imigrare ilegală, în condiţii care mai de care mai fanteziste şi periculoase şi nu de puţine ori fatale. Textul se constituie, după cum autorul susţine, într-o încercare de teatru documentar, lucru care reuşeşte de minune. Poveştile a trei moldoveni care vor să ajungă în Irlanda cea (aproape) perfectă conţin elementele unui story fabulos. Modalităţi trăsnite de a trece frontiera, frizând poveştile vânătoreşti / pescăreşti, reale însă, cu riscuri fizice, legale sau sociale se combină într-un tablou al unei lumi ghicite, dar puţin cunoscute, aceea a mafiei vizelor, a călăuzelor, a micilor borfaşi cărora le cad victimă şi cei inocenţi, şi confraţii de breaslă căci legea care guvernează un asemenea univers are o singură regulă: supravieţuirea. Piesa lui Constatin Cheianu prezintă acest malaxor al mirajului occidental, de la plecarea imigranţilor din "containerul" Moldova în condiţii sumbre (în container la propriu), pe o filieră dubioasă, controlată de mafioţi mici sau mari care se fură în draci unii pe alţii, până la ajungerea pe tărâmul de vis, în speţă Irlanda, unde sunt turnaţi la poliţie (şi repatriaţi) de compatrioţii care sunt plătiţi pentru asta şi fac astfel un ban "cinstit". Textul trimite astfel înapoi acasă, la portretul naţiunii (uniţi sau nu, moldovenii tot români sunt), la apucăturile proaste balcanice, la furtul căciulii, lipsa solidarităţii, minciuna, aplicarea cu sârg a proverbului despre capra vecinului, credulitate, o anume statură caracterologică mică. Mânării mioritice, cu alte cuvinte. Este, să recunoaştem, un portret etnic reuşit, deşi deloc măgulitor. Dar nici dincolo, în poleita Europă occidentală, lucrurile nu arată tocmai roz. Unul dintre personajele ajunse la destinaţie şi integrate sistemului european susţine că se simte şi acolo tot ca "în container". Drept urmare, decorul spectacolului conţine o budă cu pisoare cu capace în formă de buze, metaforă a minciunii: o promisiune senzuală pentru o simplă necesitate fiziologică.

Multiplele probleme instituţionale create de absorbirea fostului bloc comunist de către Europa cea civilizată a creat, din nefericire, situaţii aberante, umilitoare şi periculoase pentru ambele părţi. Estul doritor de viaţă decentă face un drum de opt ore pe roata de rezervă a unui TIR pentru a ajunge în Occidentul promisiunilor. De partea cealaltă, Vestul îşi vede ameninţată viaţa ordonată de către hoardele de imigranţi (să ne gândim, de exemplu, la şirul infracţiunilor agresive din Italia care a creat un val de antiromânism). Între cele două Europe nu mai este acum o cortină de fier, ci una care ţine de civilizaţie.

Spectacolul tânărului regizor Cristian Ban creează un univers claustrofob din tranzitoria cameră de hotel obscur din Italia unde se întâlnesc fatal destinele unor transfugi moldoveni, simpli pioni, a căror viaţă se joacă la noroc. Nu este întâmplătoare sugestia tablei de şah de la toaletă, susţinută şi de costume (scenografia Cristina Milea). Pe faianţa din baie, în pătrăţelele albe, unul dintre mafioţi ţine socoteala "mărfii", a celor vii şi celor morţi, călătorii clandestini din containere, o socoteală nu creştinească, ci financiară. Morţii înseamnă bani pierduţi, viii, profit. Roşul tare al fotoliilor şi capacelor de pisoar ar fi dătător de speranţă dacă nu ar fi culoarea sângelui.

Textul lui Constantin Cheianu nu este o litanie. Dramaturgul spune poveştile acestea incredibile până la absurd, unele tragice, pe un ton şarjist, de farsă, atent la detalii ca într-un studiu tipologic, aducând cu umor coloratul vocabular moldovenesc care mixează aiuritor o limbă română arhaică şi o limbă rusă argotică, motiv ca cea mai importantă creaţie din spectacol să fie limbajul. Actorii Odeonului realizează o adevărată operă de artă din accentul neaoş moldovenesc, replicile devin savuroase, aproape exotice pentru spectatorul bucureştean. Formulele de adresare tipice peste Prut, necunoscute dincoace, de genul "zemlia" (lb.rusă = pământ) cu sensul de "conaţional", dar tradus irezistibil prin "pământean" sunt un deliciu şi îmbracă întregul story în umor, deşi în esenţă este tragic.

Marius Damian conturează cu mare precizie un personaj rupt din Humuleştii lui Creangă, de o bonomie irezistibilă, credul până la un punct, savuros cu poveştile, repede impresionabil şi suflet mare când e cazul, dacă e, tare-n vână la nevoie şi iute deprins la hoţisme mici ca să-şi apere pielea. Parcă şi nasul actorului a devenit cârn în rolul ăsta (aista!) pentru a drăgăli personajul (Viorel!), scos din traistă, ca pupăza din tei. Mihai Smarandache joacă inocentul prin definiţie, băiatul mamei cel bine crescut în siguranţă, ajuns ca mielul la tăiere în această luptă a supravieţuirii de care nu-şi dă seama, poate doar o percepe subconştient, ca un confuz semnal de alarmă. Greu de jucat personajele ingenue, nesuculente, dar lui Smarandache îi reuşeşte, pe fruntea lui Igor al său parcă scrie: "victimă sigură, folosiţi cu încredere". Dimitrii Bogomaz întregeşte Sfânta Treime a speranţelor eşuate, cu tipul mafiotului în devenire, profitor mărunt, şmecheraş de doi euro, care le ştie pe toate, dar nu le poate pe niciunele, gata să fure orice şi să trădeze pe oricine.

Odeonul prezintă un spectacol all inclusive. Caietul-program este perfect acordat piesei şi reprezintă un paşaport, obiectul-cult al imigranţilor. Realizat cu detaliile obiectului real, de la coperţi la ştampile (editor Luiza Bălăceanu şi Tamara Susoi, grafic design Sabina Spatariu), programul conţine datele necesare spectatorului precum cazuri reale care au stat la baza textului şi analiza pertinentă şi autorizată a acestora.

În container pare a vorbi despre o realitate deja trecută a României, dar traumele sunt încă vii, iar faptul că problema a fost împinsă la graniţă, dincolo de Prut, nu ne linişteşte. În plus, spectacolul face parte dintr-o specie de bun simţ, aceea a show-urilor accesibile spectatorului dincolo de temă, intenţii sau estetici, citibile deci pe mai multe paliere de interes. Un spectacol social pertinent şi în acelaşi timp o savuroasă comedie neagră, jucată cu nerv şi chef, construită solid şi desenată coerent.