Paşaport de container - În container

Mihaela Michailov: Cum aţi aflat de fenomenul migraţiei în container şi de ce vi s-a părut relevant pentru o piesă de teatru?
Constantin Cheianu: Una dintre rudele mele din sat, care lucrează legal în Irlanda, venise la un moment dat într-o scurtă vizită acasă şi, la masa de bun găsit, ne-a vorbit, printre altele, de spre cunoştinţele ei de la Dublin, moldoveni ajunşi în Irlanda în containere. Ne spunea lucruri incredibile, cu oameni închişi în containerele etanşe, care nu puteau respira decît prin nişte furtunuri de plastic, ale căror capete comunicau cu aerul de afară. M-a marcat atît de mult povestea ei, încît m-am grăbit să iau note şi să cer cît mai multe detalii. A fost doar începutul, după asta urmînd mai multe întîlniri şi interviuri cu oameni care fie trecuseră prin această experienţă, fie îi cunoşteau pe cei care trăiseră aşa ceva.

M.M.: Cît timp v-aţi documentat pentru acest subiect?
C.C.: Cred că vreo trei săptămîni. Mi-am chestionat toate rudele, prietenii, cunoştinţele. Fiindcă în acea perioadă făceam o emisiune de radio, am rugat ascultătorii să-mi ofere informaţii în acest sens şi mulţi dintre ei s-au implicat. O ascultătoare mi-a mărturisit cum a ajuns, împreună cu soţul, într-un grup de 60 de persoane în Grecia, în zece zile, traversînd pe jos România, Bulgaria şi Macedonia. Am acumulat atît de mult material şi totul mi se părea atît de interesant, încît nu eram în stare să renunţ la ceva. A trebuit să treacă puţin timp, să mă detaşez de toate acele povestiri, ca să fiu capabil să scriu piesa.

M.M.: Cunoaşteţi pe cineva care a trecut prin această experienţă?
C.C.: Da, un tînăr a cărui poveste constituie chiar nucleul piesei mele şi care astăzi trăieşte bine merci la Chişinău şi-a deschis o mică afacere şi îşi aminteşte de călătoria în container ca de o aventură palpitantă a vieţii lui. Eroul meu moare în final şi, după ce a văzut spectacolul, tînărul despre care vă vorbesc a comentat în felul următor: "Mda, nu a avut noroc, băiatul...".

M.M.: Sînteţi un dramaturg care dezvoltă teme şi subiecte sociale. Credeţi într-un teatru implicat socio-politic?
C.C.: Scriitorii în comunism erau somaţi să scrie "teatru social" şi din pricina aceasta multă lume cultivă un soi de alergie faţă de acest gen de teatru. Uităm, însă, că acela era un fals, pentru că îi lipsea elementul definitoriu, adevărul, acolo totul se baza pe deformarea realităţii. Cred în toate genurile de teatru bun şi toate îşi au locul într-o cultură matură. Nu am nici un dubiu că teatrul implicat social poate avea un impact direct asupra publicului.

O să vă dau exemplul a două tinere domnişoare, care au văzut spectacolul În container montat de mine la Chişinău. Fiindcă mamele lor erau pe punctul de a pleca "la negru" în Italia, odată ajunse acasă după spectacol, fetele au dosit paşapoartele mamelor şi acelea nu au mai putut pleca. Acesta este un exemplu care mi-a fost adus la cunoştinţă, dar despre cîte altele nu ştiu nimic!? Adevăratul impact, însă, este cel care nu se vede şi care "lucrează" în timp.

M.M.: Cum sînt percepute piesele dumneavoastră în Republica Moldova? Există diferenţe de percepţie faţă de alte spaţii în care au fost puse în scenă?
C.C.: Am descoperit împreună cu Teatrul "Satiricus", care mi-a montat deja trei texte în ultimii cinci ani, că în Moldova există un interes enorm pentru un asemenea gen de teatru. Un spectacol ca Made in Moldova!, de pildă, despre corupţia de la noi, se joacă de un an şi jumătate cu casele închise, un succes pe care nici eu însumi nu mi-l pot explica pînă la capăt. Se pare că montarea nu este percepută ca una "despre corupţie", ci despre viaţa noastră în general, în această nesfîrşită tranziţie de la o lume la alta. Aceeaşi piesă a fost pusă în scenă într-o montare excelentă datorată lui Claudiu Goga la Teatrul Naţional din Iaşi, dar publicul din România o priveşte oarecum detaşat, nu se simte (nu vrea să se simtă?) vizat. Îmi dau seama că publicul de la Chişinău este unul mai emotiv şi mai spontan, iată de ce este teribil de implicat în acţiune, se reacţionează viu de la un capăt al spectacolului la altul. Pe urmă, e vorba despre nişte personaje şi realităţi familiare.

M.M.: Cum aţi colaborat cu regizorul Cristian Ban, care a făcut cîteva schimbări în textul dumneavoastră?
C.C.: Am făcut un scurt schimb de e-mailuri în perioada premergătoare repetiţiilor, cînd eu i-am spus că, dacă doreşte, are libertatea să intervină în text, să renunţe la replici. Nu mi-am imaginat însă că se poate renunţa la o scenă întreagă, şi încă la una care marchează apogeul piesei. Mă refer la scena finală dintre mamă şi fiu, în locul căreia a fost imaginată o alta, care, este adevărat, porneşte cumva de la sugestiile textului, dar care, în acelaşi timp, deturnează, în opinia mea, logica unor personaje.

Dacă tot am spus că publicul de la Chişinău este unul mai emotiv, iar eu fac parte din acest public, miza finalului meu este o descărcare emoţională, înrudită cu uzata noţiune de catharsis. Recunosc, m-a mirat faptul că spectacolul nu s-a năruit din cauza acestei omisiuni şi este adevărat că montarea de la Odeon se ţine bine pe picioare, poate datorită senzaţiei de şoc pe care ţi-o transmite finalul. Nu aş vrea să trec peste modul în care unii critici au scris despre defectele piesei mele pornind de la ceea ce au văzut şi de la finalul pe care l-au văzut, nicidecum de la textul meu.

M.M.: Sînteţi inclus în volumul de piese care pornesc de la evenimentele din 7 aprilie. Care a fost procesul de lucru la textul inclus în volum?
C.C.: Cum în Moldova totul fierbea după 7 aprilie, era greu să nu te simţi, ca autor, motivat să scrii ceva. Nu vroiam însă să mă rezum doar la blamarea comuniştilor sau la prezentarea luptei dintre "ai noştri" şi "ai lor". Mi se părea important să analizez modul în care o societate sfîşiată de contradicţii îşi traumatizează în fiecare zi membrii săi. Apoi, mi se părea important să se înţeleagă că tot ce se întîmplă în Moldova se datorează unei verigi lipsă: aproape un sfert din populaţia ţării, în cea mai mare parte părinţi, se află la muncă în străinătate. Şi cum mă gîndeam la un personaj prin care să redau impactul nefast al politicului, pe de o parte, şi al migraţiei, pe de altă parte, mi-am amintit că regizorul Sandu Grecu, cel care îmi montase la acea oră două piese, are o fiică de 11 ani, ea apucînd să apară în nişte roluri episodice în cele două spectacole ale mele. Pornind, deci, de la actriţă, am compus un personaj pe care nu îl cunoşteam din viaţa reală. Am trăit o reală satisfacţie, ca autor, mai tîrziu, văzînd într-un reportaj la televizor povestea unei fetiţe cam de vîrsta personajului meu, care îşi aşteaptă mama plecată în străinătate şi, fiindcă nu îi poate vorbi mamei, îi vorbeşte păpuşii sale, adică exact ce face personajul meu în piesă. Am avut ciudata senzaţie că personajul a coborît din piesă în viaţă.

M.M.: Care sînt principalele direcţii în dramaturgia din Republica Moldova în acest moment?
C.C.: La ora aceasta cred că cea mai bine articulată direcţie este tocmai cea a textului bazat pe situaţii reale, pe document. Au scris piese valoroase în acest sens şi Nicoleta Esinencu, şi Dumitru Crudu, şi Mihai Fusu, şi Irina Nechit, şi Larisa Turea. Fiecare dintre aceşti autori se raportează în mod diferit la realitate şi la document, pentru unii contează mai mult documentul decît ficţiunea, alţii preferă să se îndepărteze cît mai mult de document. Cred că este pentru prima dată în dramaturgia şi literatura din Moldova cînd o tendinţă se manifestă într-un mod atît de clar şi de coerent. indiferent de căile pe care le va apuca în continuare dramaturgia din Basarabia, cred că această "infuzie" puternică de viaţă va continua să fertilizeze mulţi ani textul de teatru de aici. Mă bucur, totodată, că în sfîrşit am scăpat de o "molimă" care se cheamă "teatru poetic" şi care a făcut mult rău în Moldova, atît în perioada comunistă, cît şi mai tîrziu. Nu era o dramaturgie propriu-zisă, ci o înlănţuire de metafore sterile, mai mult literare decît teatrale, o literatură în care nu exista nici un dram de viaţă.