Violonista Mihaela Martin în Concertul nr. 1 de Serghei Prokofiev

În simfonicul din 26 noiembrie 2009, Filarmonica George Enescu din Bucureşti i-a avut ca oaspeţi pe dirijorul japonez Yasuo Shinozaki şi pe violonista Mihaela Martin. Împreună cu Orchestra simfonică, ei au interpretat un repertoriu aparţinând secolului XX: Trei tablouri din suita "Prin Munţii Apuseni" de Marţian Negrea, Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră în Re major, op. 19 de Serghei Prokofiev şi Concertul pentru orchestră de Béla Bartók.

Yasuo Shinozaki a studiat dirijatul la Musikhochschule din Viena cu Leopold Hager, la Accademia Musicale Chigiana din Sienna cu Myung-Whun Chung şi în SUA, la Tanglewood cu Seiji Ozawa şi Bernard Haitink. Artistul japonez este laureat al Concursului de dirijat Jean Sibelius, ediţia 2000. El este dirijor principal şi director artistic al ansamblului Kymi Sinfonietta, cu concerte la Kotka şi Kouvola (Finlanda). A fost asistent al dirijorului Esa-Pekka Salonen la Los Angeles Philharmonic, între 2001-2004, dirijând pesrte 40 de concerte. De asemenea, dirijează frecvent în Japonia şi în Africa de Sud (Johannesburg Philharmonic Orchestra şi KwaZulu-Natal Philharmonic Orchestra), Marea Britanie (Londra), Suedia, Germania (Frankfurt Radio, Nürenberg Symphony Orchestra) şi în Hong Kong. Artistul a abordat şi genul liric, dirijând la Tokyo (Japan National Opera şi Tokyo Nikikai Opera) Nunta lui Figaro de Wolfgang Amadeus Mozart.

În concertul simfonic de la Bucureşti, Yasuo Shinozaki a dirijat la cote artistice înalte opusuri dificile şi a acompaniat foarte atent şi activ solista Concertului nr. 1 de Prokofiev, violonista Mihaela Martin. Gestica sa este foarte clară, cunoaşterea partiturii impecabilă, iar în comunicarea cu ansamblul orchestral s-a resimţit acel feed-back, atât de benefic muzicii. În cele Trei tablouri din suita "Prin Munţii Apuseni" de Marţian Negrea, pur şi simplu dansa pe podiumul dirijoral, jucând pe româneşte şi simţind accentele şi ritmica noastră populară. Dintre cele patru părţi ale suitei au fost cântate doar trei: Pe Arieş în sus, Cetăţile Ponorului şi Un izbuc, (Gheţarul de la Scărişoara fiind omis). Am ascultat o muzică programatică de o mare frumuseţe. Parcă se zăreau pădurile, păşunile şi crestele de piatră şi parcă se auzea sunetul valurilor repezi ale Arieşului. Totul părea aievea. Corzile au reuşit să redea cu o mare autenticitate exuberanţa tabloului, iar oboiul, prin cantilena sa duioasă aducea sclipiri ca de fir auriu (doar se ştie că Munţii Apuseni aur poartă). Armoniile şi ritmul sugerau dansurile din noaptea ielelor, de pe lângă stâncile Ponorului. Ultima parte, Vivo, a impresionat prin vioiciunea caracteristică dansului tarantella. Acele ritmuri obsedante peste care firul melodic al viorilor părea atât de avântat, au fost cântate cu multă virtuozitate de ansamblul orchestral.

Violonista Mihaela Martin este, la fiecare apariţie, o prezenţă încântătoare. Publicul o iubeşte şi o aşteaptă cu bucurie să asculte "vocea" viorii sale. În Concertul nr. 1 în Re major de Serghei Prokofiev, ea a cântat părţile lente (cele extreme) în stil mendelssohnian, exploatând cantabilitatea muzicii, cu toate irizările ei. Acea temă principală din prima parte, Andantino, sugera plutirea (sognando), iar fluenţa cantilenei dovedea o tehnică rafinată de emisie. Violonista folosea aici un vibrato continuu, ceea ce făcea ca sunetul să nu se stingă la inevitabilele schimbări ale sensului trăsătuii de arcuş. Timbrul său argintiu, acurateţea intonaţiei şi frazarea impecabilă dominau firul melodic care se înălţa în registrul acut al viorii. În Scherzo-ul median, Mihaela Martin şi-a demonstrat încă o dată velocitatea în dificilele pasagii. Umorul acestei părţi a fost redat prin variate mijloace sonore: flageolete, pizzicato, valuri de scări ascendente şi descendente -, toate într-un tempo foarte rapid (Vivacissimo). Din păcate, anumite decalaje între solist şi orchestră s-au făcut totuşi simţite. La cererea publicului, violonista a interpretat cu multă eleganţă Gavotte en Rondeau din Partita a III-a în Mi major pentru vioară solo (B.W.V. 1006) de Johann Sebastian Bach.

Concertul pentru orchestră de Béla Bartók (ultima piesă orchestrală scrisă de compozitor în anul 1943) a fost cântat cu mult profesionalism în încheierea serii muzicale de la Ateneul Român. Lucrarea, deşi o partitură amplă, în cinci părţi (scrise în spirit neoclasic) s-a perindat în faţa auditoriului, oprind parcă timpul, datorită frumuseţii muzicii. Acea temă a Introducerii (cu predominarea intervalului de cvartă) se reauzea în Elegia, dar cu o expresie pasională. Apoi, fantasticul şi poeticul răzbăteau în Scherzo-ul (Intermezzo întrerupt). Foarte bine a fost realizat şi dansul transilvănean din Finale, cu ritmica sa dinamică (şi cu o tratare polifonică). Dirijorul Yasuo Shinozaki a cizelat toate detaliile, astfel încât orchestraţie bartókiană savantă să fie perceptibilă în toată splendoarea ei. Dirijorul japonez a impus orchestrei simfonice o logică gradare a tensiunilor: de la austeritatea primei părţi şi cântecul lugubru al celei de-a treia mişcări, către afirmarea vitalităţii finalului.

Un concert ce şi-a îndeplinit menirea: estetica muzicală, clădind suflete!