Sylvia Plath a fost una din cele mai mari poete şi una din cele mai nefericite femei ale vremii sale. A iubit, a scris cîteva cărţi importante şi s-a sinucis tînără, lăsînd în urmă o operă, doi copii şi pe tatăl acestora (poetul Ted Hughes).
Interpretarea lui Gwyneth Paltrow în Sylvia ne convinge că Oscarul pentru Shakespeare in Love n-a fost o eroare; sau a fost - rolul din Sylvia e mai bun! Paltrow chiar este Plath: gesturile mărunte & mari şi toată acea pasiune devoratoare a Sylviei pentru soţul său & poezia sa se regăsesc, inteligente şi incandescente, în interpretarea sa.
Realizat de o femeie (neo-zeelandeza Christine Jeffs), Sylvia e un film onest, curat, într-o manieră uşor televizuală şi lipsit, poate, de "nebunia" pe care i-ar fi adus-o australianca Jane Campion, de pildă... Dar Paltrow şi - în cîteva scurte apariţii - genialul Michael Gambon compensează.
La antipodul lui Plath, Eileen Wuornos a fost o serial-killer care, pînă să ajungă să fie prăjită pe scaunul electric, a ucis - cu o furie fierbinte - bărbaţii a la Ted Hughes (care, din fericire, nu erau poeţi). Ce-i drept, Wuornos era lesbiană: o namilă de femeie care nu cunoştea mila, cerşea dragostea şi, pentru că n-o găsea nicăieri în doze destule, se prostitua pe marginea autostrăzilor şi-şi hăcuia hărţuitorii, supărată pe toată lumea...
Monster - regizat tot de o femeie, debutanta Patty Jenkins - este sordid & trist, încărcînd spectatorul cu ceva din depresia Băieţilor care nu plîng niciodată; dar merită văzut, mai ales pentru interpretarea absolut uluitoare a frumoasei Charlize Theron, care este, aici, de nerecunoscut! Începînd cu mersul - mătăhălos şi şleampăt - şi pînă la felul cum vorbeşte, Wuornos / Theron este copleşitoare: un rol de platină pentru o blondă naturală.