S-a tot bătut monedă pe incredibila transformare a lui Charlize Theron în acest film. Ea este, într-adevăr, incredibilă. Fostul manechin s-a îngrăşat 15 kg, a purtat o proteză şi straturi de fard, gelatină sub ochi ca să le dea aerul de oboseală. Şi-a însuşit ticurile verbale, gesturile adevăratei Aileen Wuornos. Ar fi totuşi indicat ca implicarea şi transformarea uluitoare a vedetei hollywoodiene să nu umbrească povestea în sine. Regizoarea (debutanta!) Patty Jenkins a cunoscut-o pe Aileen înainte ca aceasta să fie executată (ea a aşteptat 12 ani condamnarea la moarte). A discutat cu ea şi, cu o noapte înainte ca aceasta să fie pusă pe scaunul electric, a primit permisiunea să se uite prin scrisorile ei. Din multe s-a inspirat. Spune acum că, în 12 ani de practică epistolară, condamnata căpătase un stil foarte elocvent, scria scrisori lungi în care îşi povestea întreaga viaţă.
Aileen Wuornos este în film o victimă, deşi Patty Jenkins spune că a dorit să fie obiectivă. Dar, fiind obiectivă, arătând şi că Aileen, prostituata serial-killer, a ucis oameni nevinovaţi şi de ce a ajuns să ucidă, Jenkins acuză de fapt judecătorii care au ţinut-o în puşcărie şi au condamnat-o la moarte şi mai ales societatea, care a împins-o să facă ce a făcut, transformând-o într-un monstru.
Un monstru extrem de fragil, însă. Povestea de dragoste dintre Aileen şi Selby nu are, de fapt, nimic de-a face cu o dragoste lesbiană. Filmul nu este despre amorul dintre două lesbiene care urăsc bărbaţii, ci despre două suflete prăpădite, strânse din toate părţile de o lume intolerantă. Selby fusese trimisă de părinţi la o mătuşă “să se vindece de homosexualitate”, iar Aileen se vindea şoferilor transpiraţi de pe autostradă până ce unul, sadic, o brutalizează şi, atunci, ea nu mai suportă şi-l omoară. Patty Jenkins nu cred că a vrut să facă o pledoarie în favoarea toleranţei sexuale.
Dincolo de prestaţia corectă a lui Theron (chiar puţin cam prea elocventă, prea fizică), filmul te impresionează tocmai prin caracterul lui fizic, frust, prin dorinţa lui de a evita înfloriturile sentimentale. Seamănă pe undeva cu Băieţii nu plâng niciodată (Boys Don’t Cry). Seamănă de asemenea cu Midnight cowboy nu numai pentru că Theron, machiată şi masivă, seamănă câteodată uluitor de bine cu Jon Voight. Şi în filmul lui Schlesinger era vorba despre doi prieteni de la marginea societăţii care încearcă în zadar să evadeze spre zone mai prielnice. Regizoarea, care a filmat în multe locuri pe unde adevărata Aileen a trecut, s-a străduit să găsească acele părţi din Florida care nu se regăsesc în cărţile poştale. Altele ar fi dat o tentă prea comercială unui film-avertisment pentru intoleranţa unei societăţi zice-se avansate.
Dacă Charlize Theron domină prin masivitate şi locvacitate, mult mai bună mi s-a părut Christina Ricci în rolul lui Selby. Şi partitura era mai dificilă, cum singură spune. Trebuia să fie omul care îi dă eroinei replica şi trebuia să fie în stare să se exprime şi printr-o simplă privire. Christina Ricci ar fi meritat şi ea un premiu. Este prezentă şi fără să vorbească, se joacă cu o gamă întreagă de reacţii, este puternică fără a fi obositoare, este în acelaşi timp extrem de fragilă.