Filmul invită comparaţii cu E la nave va al lui Fellini şi All That Jazz al lui Fosse, dar - dincolo de sertarul cinefil în care poate fi aşezat - este o operă clar testamentară: Altman ştia că era ultimul său film, aşa că l-a vrut mai mult o oglindă întoarsă spre lume decît spre el însuşi. Bătrînul copil teribil, care se jucase de-atîtea ori "de-a Hollywoodul" punînd mustăţi Giocondelor venerate de producători (de la genuri la trenduri şi de la star-system la box-office), îşi permitea o tiflă finală ce trimitea finanţiştii veroşi direct în Iad, împărţindu-şi totodată inima (el, veşnicul mizantrop) la toţi cei care se bucură şi ne bucură făcînd show; filmul său e o scrisoare de adio trimisă celor a căror inimă bate în ritmul Artei, bătînd mai tare atunci cînd Arta e în pericol...
Căci, dacă lumea e o scenă, scena însăşi a devenit scîndura unei corăbii pe care unii (personajul lui Tommy Lee Jones, în film) încearcă s-o lege la chei; showul pe care-l dă mica familie a teatrului Fitzgerald în faţa unui public nevăzut (şi care-i are ca protagonişti pe Meryl Streep, Lily Tomlin, Lindsay Lohan, Woody Harrelson, John C. Reilly etc.) este ultimul: teatrul urmează să se închidă. O femeie frumoasă şi misterioasă într-un impermeabil alb (Virginia Madsen) trece de la unul la altul, făcînd parcă inventarul final. Cei de pe scenă cîntă, spun cuplete şi glume, sînt mereu profi. Melancolia nu e pe scenă, e în culise.
Altman nu apare, dar ni-l închipuim plecînd în aceleaşi culise, scoţîndu-şi pălăria cu boruri largi şi punînd-o pe capul (bustului) lui Scott Fitzgerald, rebelul elegant. Şi lăsînd cortina ridicată - pentru că showul (în care toţi sîntem actori) se joacă în continuare...