Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Ultimele ore ale lui Ceauşescu

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De Crăciun, mi-am luat raţia de Revoluţie - Ultimele ore ale lui Ceauşescu


decembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Au trecut 20 de ani (cei brucanieni) de la Revoluţia română din 1989, de la căderea zidului Berlinului şi, în general, de când statele est-europene au scos capul de sub comunism. 20 de ani sunt puţini la scara istoriei, dar suficienţi pentru a arunca o privire, dacă nu obiectivă, măcar detaşată asupra evenimentelor de atunci.

Confruntaţi cu o abolire sângeroasă a socialismului, singura din zonă (dacă nu considerăm dezmembrarea Iugoslaviei tot o ieşire din comunism, dar acolo, argumentele sunt totuşi în favoarea unui efect al schimbării regimului de guvernare, şi nu o schimbare în sine), românii au avut parte şi de procesul unui lider comunist, situaţie inedită la vremea respectivă (şi care, din păcate, nu a fost urmată de şirul aşteptat de procese ale foştilor conducători est-europeni). Procesul Ceauşeştilor reprezintă un moment crucial, confuz şi contestabil al istoriei noastre recente şi este, probabil, cheia în aflarea adevărului despre evenimentele din '89.

La 20 de ani de la acel proces celebru, Institutul Internaţional pentru Crimă Politică a reconstituit la scara de 1/1 judecata cuplului Ceauşescu, într-o formulă reprezentativă scenic pe care a prezentat-o la Bucureşti, la Teatrul Odeon, în 10 şi 11 decembrie 2009.


Reconstituirea

Ultimele ore ale lui Ceauşescu este un hibrid între act dramatic şi documentar pe care autorii l-au numit reconstituire. Sub patronajul Institutului Internaţional pentru Crimă Politică, spectacolul se vrea o reînscenare a judecăţii în decoruri autentice. Imaginile procesului şi execuţia dictatorilor români în prima zi de Crăciun din 1989 s-au imprimat adânc în subconştientul colectiv al mai multor generaţii din Vest care au urmărit evenimentele la televizor, afirmă autorii demersului documentarist care au făcut cercetări pe această temă, intervievând martorii evenimentelor mai mult de un an. De aici a rezultat prima parte a spectacolului, o suită de şase monoloage ale unor participanţi la Revoluţie, mai mult sau mai puţini cunoscuţi, care se constituie, tot în opinia autorilor, într-un inedit prolog al procesului şi stabilesc atmosfera din acele zile: un amestec de euforie, nesiguranţă şi sentiment de trădare.

"Spectacolul Ultimele ore ale lui Ceauşescu ridică problema relaţiei dintre trecut şi prezent, în funcţie de puterea şi importanţa imaginilor prezentate de mass-media. Proiectul are ca scop reflectarea modului în care s-a scris istoria. Institutul Internaţional pentru Crimă Politică cu sediul la Berlin şi Zürich a fost fondat în 2007 de către Milo Rau, autorul proiectului de faţă, împreună cu Simone Eisenring, Jens Dietrich, Marcel Bächtiger, Nina Wolters şi Franziska Dick, din dorinţa de a promova, intensifica şi reflecta teoretic asupra unei forme interdisciplinare dintre teatru, artă vizuală, film şi cercetare în domeniul reconstituirii, a reînscenării unor evenimente istorice. Spectacolele lor au fost descrise ca o formă nouă de teatru politic, cercetat în profunzime şi comprimat estetic."

Am redat această parte de informaţie, primită prin intermediul comunicatului de presă, pentru a încerca să situăm corect reprezentaţia de la Odeon. Nu e teatru, nu e nici documentar (prima parte, cea a monoloagelor având clar o tentă artistică prin mixajul de video şi interpretare a unor persoane reale devenite, astfel, personaje). De fapt, ceea ce confuzează este exact această primă parte, în lipsa căreia demersul scenic s-ar fi putut numi, fără dubii, reconstituire sau reînscenare, cum susţin autorii. Pentru coerenţă, ar fi fost preferabilă folosirea înregistrărilor originale cu martorii Revoluţiei, nu interpretarea lor mimetică (o înregistrare cu mărturia Anei Blandiana ar fi marcat latura documentaristă, o interpretare a Anei Blandiana de către actriţa Victoria Cociaş mă face să cred că întreg spectacolul se vrea înţeles ca teatru). Este important să ştim ce vedem pentru că într-un fel ne raportăm ca spectatori la o reconstituire istorică şi în alt fel, la un act artistic despre un moment istoric real. Procesul Ceauşeştilor, reconstituit în detaliu, alungă însă orice fel de dubiu. Autorii au vrut redarea hiperrealistă, mimetică şi nesusceptibilă de interpretări a acelui eveniment de importanţă maximă, nu numai în istoria recentă a României, dar şi în cea a Europei. Ajunşi în acest punct, se iveşte şi veşnica întrebare: de ce? Un răspuns posibil ar fi că, văzut live, la câţiva metri de tine, cu doi actori apropiaţi modelelor ca nişte sosii (excelenţi, dacă se poate spune aşa într-un asemenea caz, Victoria Cociaş şi Constantin Cojocaru), procesul reactivează memoria care funcţionează ca un cenzor. Pe de o parte, îţi arată cât s-a greşit, pe de alta, cum s-a greşit. Distanţa temporală a obiectivităţii şi apropierea spaţială, eroare judiciară şi ura populară. Acest exerciţiu al memoriei este necesar pentru ca naţiunea să nu fie lovită de o amnezie istorică.

În plus, impactul acestui proces asupra vesticilor europeni nu trebuie neglijat. Scriitorul britanic Julian Barnes a scris un roman despre procesul unui ipotetic lider comunist est-european (slav) în care face referiri la procesul Ceauşeştilor, explicite şi nominale, dar şi ficţionale cum ar fi pledoaria finală a personajului inculpat care constă din inventarierea titlurilor, medaliilor, distincţiilor pe care le-a primit din partea atâtor conducători, mai mult sau mai puţin democraţi, ca argument infailibil că este adevăratul conducător suprem al naţiunii, recunoscut ca atare de întreaga lume. Momentul este inspirat din procesul de la Târgovişte când Nicolae Ceauşescu, simţind că a pierdut iremediabil lupta, invocă în apărarea sa cadourile primite de la liderii străini.

În urma revederii procesului am simţit milă şi pentru asta am urât încă o dată pe cei (cine?) care au ales să însceneze acest simulacru juridic în locul unui act de justiţie real. Nu discutăm aici împrejurările istorice de atunci, ne lipsesc date pentru a pune cap la cap piese din puzzle-ul Revoluţiei, dar sentimentul de milă pentru cei care au distrus România este revoltător. Şi totuşi, mi-a fost milă de doi bătrâni care nu înţelegeau ce se întâmplă la nivel de detaliu, dar ştiau esenţialul, că au pierdut puterea supremă, devenind din tirani, victime. Soţii Ceauşescu au înţeles că nu mai au nicio şansă, că vor sfârşi tragic, ucişi de propriul popor şi s-au comportat, coerent, ca atare: au respins legitimitatea tribunalului, drept urmare nu s-au ridicat în picioare, au refuzat să se apere, au refuzat să răspundă la întrebări şi i-au obligat pe soldaţi să îi execute împreună (calitatea pe care Victoria Cociaş, în încercarea de a se apropia de personaj, o găsise la Elena Ceauşescu, aceea de femeie tare, care îşi susţine bărbatul până la capăt). Tragedia perfectă: căderea în gol. Dictatorul împuşcat. Şi după 20 de ani, mila. A durat cinci secunde, dar a fost acolo, un sentiment nefiresc. Nu trebuia să fie de partea cealaltă, a deţinuţilor politici, a milioanelor de români înfometaţi, înfriguraţi, îndoctrinaţi? Personajele moderne nu mai sunt albe şi negre ca în teatru antic, ci complexe şi sinuoase. Face şi asta parte din experimentul celor de la Institutul Internaţional pentru Crimă Politică, să ne reveleze complexitatea momentului, inclusiv la nivelul emoţiilor. Şi ce emoţii pluteau în decembrie 1989 prin toată România!

Un element inedit a fost prezenţa generalului Victor Athanasie Stănculescu, martor şi unul dintre responsabilii evenimentelor din '89, aflat în detenţie. Un personaj dezagreabil, sub vremuri, tragic prin uriaşa cădere şi prin lipsa opţiunii. O metaforă pe care a folosit-o, aceea că în timpul procesului se vedea trecând printre două plutoane de execuţie, al Ceauşeştilor şi al Revoluţiei, este sugestivă pentru drama unor oameni prinşi în cascada istoriei. Mila nu apare însă numai faţă de personajele pozitive. Tiranii decăzuţi, prin excelenţă tragici, inspiră acelaşi sentiment.

Generalul Stănculescu a povestit evenimentele din acele zile, subliniind haosul care domnea în ţară, de la dezordinea politică la nebunia de pe străzi şi acuzând o implicare a ruşilor care vroiau să spargă "nuca tare - Ceauşescu", după cum l-a citat pe Gorbaciov. Contează însă mai puţin ce a spus. Imaginea generalului, prezent la reconstituirea evenimentelor din '89, rămâne una istorică.


Uitarea, reversul istoriei

Una dintre primele întrebări care s-a pus, înainte şi după spectacol, este dacă un asemenea demers era necesar. Cred că trebuie să ne confruntăm cu istoria noastră recentă în diverse moduri, inclusiv artistice, întrucât riscăm să uităm prea repede 40 de ani de comunism. Păstrăm în noi (noi = naţiune) virusul dictaturii cu toate elementele ei nefaste şi suntem în pericol de a nu-i recunoaşte simptomele, atunci când apar. Oamenii par să fi uitat de comunism şi Revoluţie acum, când oferta politică este atât de spectaculoasă, cu alegeri prezidenţiale agitate, cu o campanie electorală revoltător de murdară, care a produs o dihotomie a societăţii, cu fani înverşunaţi de ambele părţi şi prin urmare, cu poziţii extremiste, cu manipulări, inclusiv în justiţie. Cine mai are timp şi chef de discuţii despre Revoluţie?

Sentimentul dominant la sfârşitul procesului Ceauşeştilor este frustrarea că naţiunea a fost privată de un real proces al comunismului. Farsa grotescă ce a fost judecata cuplului Ceauşescu, o oroare judiciară bazată pe eroare juridică, a anulat şansa unui proces al sistemului în ansamblu, cu responsabilizarea celor vinovaţi de crimele din anii de dictatură. La 20 de ani de la acel proces, oamenii par a avea trei tipuri de atitudine: au uitat/nu îi interesează, n-au uitat, dar nu mai vor să vadă / discute despre asta, aşteaptă încă să afle adevărul despre Revoluţie.

În fapt, nu am învăţat prea multe nici de la dictatură, nici de la Revoluţie. Votul masiv pentru un Parlament unicameral, mai ieftin, dar, teoretic, mai uşor manipulabil, o demonstrează. O ţară cu un trecut recent dictatorial ar fi trebuit să fie foarte atentă la modul în care gândeşte sistemul de pârghii ale puterii. Germania, Italia, Spania, ţări cu un trecut negru în Al doilea Război Mondial, au Parlamente bicamerale care controlează în mod diferit guvernul, împărţind puterea între mai multe autorităţi statale pentru a evita posibilitatea ca una dintre acestea să devină dominantă. E doar un punct de pornire într-o discuţie profundă pe această temă, dar referendumul a trecut şi s-a pierdut în atacuri electorale, iar poporul a votat după cum i s-a părut că e mai bine.

Până acum, nu există un proces al Revoluţiei. Peste o mie de morţi în decembrie 1989 şi doar în dosarul Timişoara sunt două condamnări definitive, generalii Mihai Chiţac şi Victor Athanasie Stănculescu. În rest, tăcere. Dacă 20 de ani reprezintă un timp prea scurt pentru a ne elibera de posibilitatea revenirii tiraniei, ei sunt, paradoxal, suficienţi pentru uitare şi mai mult decât atât, pentru dispariţia probelor în proces. Astfel, judecata comunismului, necesară pentru sănătatea morală şi politică a naţiunii a fost compromisă.


Justiţia la răscruce / încotro?

Procesul Ceauşeştilor se poate numi cu greu un act de justiţie. Inculpaţii au fost condamnaţi, practic, înainte de proces astfel că acesta a fost o pură formalitate, menită a legitima noua putere, după cum a declarat generalul Stănculescu. Rechizitoriul a cuprins trei capete de acuzare: subminarea puterii de stat, diversiune şi genocid cu 60.000 de victime. Niciuna dintre acuzaţii nu a fost probată, procurorul limitându-se doar să le enunţe. În acest context, replica avocatului apărării din pledoaria finală, "am luat act de probe şi ne declarăm vinovaţi" este pură aberaţie. Toate cele trei acuzaţii cad, în lipsa probelor, iar soţii Ceauşescu par, conform procesului, condamnaţi din cauză că vorbesc incorect gramatical. Sigur, procesul a catalizat ura populară şi teama, în haosul din acele zile, că atât timp cât cuplul malefic va fi în viaţă, violenţele de stradă nu vor înceta. Sigur, erau condamnaţi, ca orice conducător tiran, ucis de propriul popor revoltat. Revoluţia îşi devorează ţinta (dar şi conducătorii). Dar "ne puteaţi împuşca şi fără mascarada asta" spune Tovarăşa, un adevăr crud şi enigmatic. De ce era nevoie, totuşi, de procesul Ceauşeştilor când soarta lor era deja decisă? De ce nu au fost ucişi, pur şi simplu, pentru salvarea naţiunii? Jurnalista Rodica Culcer, moderatoarea discuţiilor de după reprezentaţia de la Odeon, spunea că americanii (presa? autorităţile?) au afirmat, la câteva zile după execuţie, că românii îşi puteau asasina conducătorii, dar nu ar fi trebuit să îşi bată joc de propria justiţie. Aceeaşi idee exprimată şi de Tovarăşa.

În urma procesului, cuplul Ceauşescu a fost executat şi violenţele s-au potolit. Ăsta a fost singurul câştig, e adevărat, unul uriaş. În rest, legitimitatea noii puteri a fost serios pusă la îndoială de modul în care a fost condus procesul, ba mai mult, după mărturisirea lui Stănculescu, decretul care legitima tribunalul a fost semnat a doua zi după proces, deci execuţia a fost, pentru 24 de ore, crimă. Un proces al comunismului nu a mai avut loc în lipsa ţintei supreme. Ceauşeştii au murit fără să fie responsabilizaţi pentru modul dezastruos în care au condus România 25 de ani, pentru crimele comise, pentru dezumanizarea unui popor. Din punctul de vedere al istoriei, au murit pentru a ilustra principiul biblic (ce ironie!) "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte".

Cât despre justiţia română, ea a ieşit cea mai şifonată din acest proces. Acuzarea şi apărarea au fost la fel de puerile în argumentaţii (care?), procedura judiciară anacronică lasă să se vadă un sistem dubios de justiţie (relaţia procuror - complet de judecată este ciudată, interdependentă până la identificare, judecătorii par a conduce, de fapt, interogatoriul). Acest episod memorabil din istoria justiţiei pune mari întrebări asupra sistemului şi fragilizează considerabil încrederea în magistraţi. După 20 de ani, dosarele nerezolvate, cele ale istoriei recente, ale Revoluţiei, mineriadelor sau cele ale politicienilor zilei şi ale oamenilor de afaceri dubioşi (Adrian Năstase cu dosarele "Zambaccian" şi "Mătuşa Tamara", de exemplu, pierdute în proceduri birocratice şi bagatelizate prin reducerea la mită sub formă de termopane, dosarul "Flota", lipsit de cauză prin prescripţie, în care era vizat Traian Băsescu, celebrele tunuri FNI şi FNA) menţin neîncrederea în justiţie. Sistemul ticăloşit, ca să cităm starurile politice de astăzi.

Procesul Ceauşeştilor este un episod din istoria noastră care devine simbolul a ceea ce trecutul recent, pentru care suntem responsabili, nu ne-a oferit: judecarea sistemului pentru a ne vărsa ura, pentru a afla istoria reală, pentru a identifica greşelile şi a învăţa din ele, oricât de populist sună. Altfel, într-o situaţie similară, riscăm să procedăm la fel, cum spunea acelaşi general Stănculescu.

"Aici, în România, dumneavoastră aveţi încă multe lucruri de făcut pentru a încheia Revoluţia", a declarat, în 15 decembrie 2009, ambasadorul american la Bucureşti, Mark Gitenstein. Printre lucrurile necesare României sunt, în opinia ambasadorului, "un sistem judiciar profesionist, independent şi dezinteresat şi un Parlament care permite pedepsirea membrilor săi celor care încalcă legea". Dixit.


Teatrul Odeon
Ultimele ore ale lui Ceauşescu
Autor şi director al proiectului Milo Rau
Regie: Milo Rau şi Simone Eisenring
Producţie şi dramaturgie: Jens Dietrich
Decor şi costume: Anton Lukas şi Silvie Naunheim
Regie video şi muzicală: Marcel Bächtiger
Cu: Victoria Cociaş, Constantin Cojocaru, Constantin Drăganescu, Alexandru Mihăescu, Eugen Cristian Motriuc, Mircea Rusu
Manager de proiect: Daniel Becksmann
Relaţii publice: Yven Augustin
Asistenţă regie: Andreea Chiselev şi David Schwartz
Asistenţă scenografie: Adrian Cristea
Consultanţă de specialitate: Thomas Kunze, Andrei Ujica, Daniel Ursprung
Consultanţă pentru cercetare: Florin Sari Webmastering Franziska Dick Corporate Design Nina Wolters
Drepturi de difuzare: schaefersphilippen Theater şi Medien GbR.





Foto: Cristina Petrescu.



 Toate articolele despre Ultimele ore ale lui Ceauşescu


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Oana Stoica


Alte articole

 Procesul Ceauşescu - Ultimele ore din viaţa lui Ceauşescu, Eugenia Anca Rotescu
 Cum au murit soţii Ceauşescu - Ultimele ore ale lui Ceauşescu, Iulia Popovici
 Generalul Stănculescu, la Odeon: S-au răzbunat pe Ceauşescu cei cărora el li s-a împotrivit după 1968, adică ruşii - Ultimele ore ale lui Ceauşescu, Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer