Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Ultimele ore ale lui Ceauşescu

Procesul Ceauşescu - Ultimele ore din viaţa lui Ceauşescu


Observator Cultural, noiembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Evenimentele din decembrie '89 au ridicat un noian de întrebări. Răspunsuri clare n-au prea existat, în schimb s-au formulat o sumedenie de variante, nici una pe deplin convingătoare. Producţia internaţională Ultimele ore din viaţa lui Ceauşescu izbuteşte performanţa de a se păstra pe acelaşi teren al dificultăţii de a da răspunsuri valabile. De data aceasta, ele se referă la intenţiile şi deciziile regizorale. Să încercăm să luăm lucrurile pe rînd, poate ne vom lămuri.

Spectacolul este construit în două părţi distincte. Prima - un prolog lung, prezintă o succesiune de declaraţii autentice, făcute în faţa camerei de luat vederi, după douăzeci de ani, de martori mai mult sau mai puţin implicaţi în episoadele de la Timişoara, Bucureşti şi Tîrgovişte. A doua parte este o înscenare - la propriu - a celebrei casete video cu procesul cuplului Ceauşescu.

Nedumeririle apar încă de la început, de la prolog. E greu de spus de ce forma se revendică de la teatrul documentar, în timp ce fondul - cu suita lui de proiecţii în care apar nu personajele reale, ci actori ce dau chip şi glas eroilor momentelor respective - e departe de modul specific genului de a trata un fapt real. Dincolo de calităţile actoriceşti probate, de fineţea şi exactitatea cu care surprind trăsături caracteristice ale celor pe care îi întrupează, persistă semnul de întrebare cu privire la raţiunea soluţiei alese.

În căutarea justificării, mergi pe urmele convenţiei multiple teatru - scenă - film - actor - personaj real... şi ajungi la concluzia că nici teoria logicii despre dubla negaţie, nici formula dramaturgică de teatru în teatru, aplicate cazului dat, nu duc nicăieri. Abandonezi direcţia şi pui altfel problema. Care ar putea fi, pentru publicul dintr-un stal de teatru, cîştigul suplimentar la nivel de emoţie şi/sau greutate a mesajului, dacă locul actorului rostind un monolog, făcînd o confesiune pe scenă, în apropierea spectatorilor, este luat de o proiecţie? Desigur, e lăudabilă îndrăzneala de a aspira la o răsturnare a raportului teatru - film, respectiv, prezenţă vie - imagine înregistrată în materie de putere de a impresiona şi de a transmite stări. Cu siguranţă însă, nu acestea sînt filmările care ar putea convinge vreodată pe cineva că lucrul ar fi posibil. Cu atît mai puţin, cu cît soluţia regizorală din partea a doua se bazează tocmai pe avantajul adus de prezenţa actorului pe scenă. Măcar în intenţie, drept pentru care actorii apar în cadrul aidoma refăcut al sălii de judecată şi pun în act strict numai secvenţele de pe caseta video ale procesului de la Tîrgovişte, difuzate în mai multe rînduri la televiziune.

Asemănarea pînă la reproducerea fidelă, în detaliu, pare să fi fost unica temă regizorală. Indiferent dacă ea este în folosul sau în detrimentul spectacolului de teatru, dacă respectă sau nu cerinţele lui minime. Exemplul grăitor îl constituie amplasarea personajelor în scenă, respectînd-o pe cea originală..., în raport cu poziţia celui care filma, deşi, astfel, cam o treime dintre spectatori nu mai văd actanţii cu partituri serioase în instrumentarea procesului! De ce? Regretabila scăpare iese din discuţie, întrucît am aflat că regizorii erau conştienţi de acest lucru. Nu rezistă nici ideea de sacrificiu al vizibilităţii în numele fidelităţii, întrucît e contrazisă de singura abatere de la adevărul istoric. Tonul judecătorului (Mircea Rusu), atunci cînd se adresează lui Nicolae (Constantin Cojocaru) sau Elenei Ceauşescu (Victoria Cociaş), oscilează între persiflant şi zeflemitor, ceea ce este foarte departe de realitatea surprinsă chiar de caseta video în chestiune. Iar pentru că cinismul ia locul obidei, personajul intră în contradicţie cu el însuşi. Momentele care ar trebui să trădeze uriaşa tensiune psihică şi încărcătura emoţională nu se mai susţin. Ele rămîn, în sine, simple dificultăţi de exprimare şi/sau lentoare în vorbire. Nicidecum semne ale frămîntării sale interioare. Este însă factorul determinant în a recunoaşte că nu prea există răspuns valabil la întrebarea "Qui prodest?" legată de producţia în cauză şi ce anume este ea.

Întrucît nu prezintă o faţă ascunsă, un punct de vedere sau o perspectivă nemediatizată a evenimentelor, nu se poate vorbi despre teatrul documentar şi tot ceea ce provoacă genul ca atitudine şi reflecţie în rîndul spectatorilor. Cu îndreptăţire, însă, se poate avansa ideea de reconstituire. Însă nu un reenactement al situaţiei reale, ci al înregistrărilor de pe o casetă video! Ce rost poate să aibă această reconstituire în teatru, fără mijloace teatrale, dar respectînd o perspectivă - cea a operatorului - nu neapărat edificatoare? Mai mult, la ce-ar putea folosi o formă aidoma refăcută dacă fondul, substanţa ei sînt viciate?

În plus, trebuie adăugate şi confuziile izvorîte din distribuirea aceluiaşi actor în două roluri diferite, unul în proiecţia video din prolog şi un altul pe scenă, confuzii la care sînt condamnaţi inevitabil spectatorii tineri din România, precum şi cei din străinătate, unde sînt programate următoarele reprezentaţii. Un public nefamiliarizat cu numele şi chipurile celor implicaţi va deduce cu destulă dificultate, spre exemplu, că Mircea Rusu, pe scenă, nu mai este Ion Caramitru, ca în filmare, ci judecătorul Gică Popa! Greu de găsit argumente în favoarea spectacolului care să-l recomande drept un eveniment artistic mai convingător şi de impact mai mare asupra publicului-ţintă decît ar fi, de pildă, prezentarea pur şi simplu a casetei video, urmată de discuţii. Ceea ce ar fi fost, poate, un gest civic mai potrivit cu un an de criză. Fie el şi cel de-al douăzecilea de la evenimentele din decembrie 1989.


Teatrul Odeon, Bucureşti/ Institutul Internaţional pentru Crimă Politică (IIPM), Berlin
Ultimele ore ale lui Ceauşescu
Reconstituirea Procesului împotriva soţilor Ceauşescu
Autor şi director al proiectului: Milo Rau
Regie: Milo Rau şi Simone Eisenring
Producţie şi dramaturgie: Jens Dietrich
Decor şi costume: Anton Lukas şi Silvie Naunheim
Regie video şi muzicală: Marcel Bachtiger
Cu: Victoria Cociaş, Constantin Cojocaru, Constantin Drăgănescu, Alexandru Mihăescu, Eugen Cristian Motriuc, Mircea Rusu



 Toate articolele despre Ultimele ore ale lui Ceauşescu


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Eugenia Anca Rotescu


Alte articole

 Cum au murit soţii Ceauşescu - Ultimele ore ale lui Ceauşescu, Iulia Popovici
 De Crăciun, mi-am luat raţia de Revoluţie - Ultimele ore ale lui Ceauşescu, Oana Stoica
 Generalul Stănculescu, la Odeon: S-au răzbunat pe Ceauşescu cei cărora el li s-a împotrivit după 1968, adică ruşii - Ultimele ore ale lui Ceauşescu, Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer