Quartett este o piesă cu totul aparte, una dintre primele de marcă ale dramaturgiei postmoderne (postmodern definit drept transmutare a unui hipotext în hipertext). Astfel, meritul lui Heiner Müller nu constă doar în concentrarea romanului lui Laclos, Liaisons dangereuses, în vreo 30 de pagini dramatice ci, în primul rând, în devierea, deplasarea structurilor tematice, a structurilor spaţiale şi temporale, a relaţiilor între personaje şi a limbajului, transformând jocul aristocratic "de-a libertinajul" într-un război contemporan al sexelor, care transcende secolelele, avându-şi punctul terminus într-un claustrofobic buncăr post-apocaliptic. Violenţa discursului, ironia şi cinismul cu care sunt tranşate şi discutate (căci "a discuta" este verbul principal în Quartett), dragostea ca obiect narcisistic, dorinţa sexuală sado-masochistă şi autodevoratoare şi moartea ca singur criteriu în funcţie de care personajele lui Müller se pot defini, singura care distruge timpul nesfârşit, devin cuvintele cheie ale acestei piese.
VALMONT: Je suis une ordure. Je veux manger vos excréments.
MERTEUIL: Ordure pour ordure. Je veux que vous me crachiez dessus.
VALMONT: Je veux que vous lâchiez votre eau sur moi.
MERTEUIL: Vos excréments, Valmont.
Müller practică dialogul cu morţii, cu textele de dinainte, având ca scop principal distrugerea clişeelor, a iluziilor, mânat parcă de impulsul "de a le strica altora jucăria". Valmont şi Merteuil apar ca două personaje care nu pot exista împreună în acelaşi spaţiu, condamnate să îi distrugă pe ceilalţi, iar când ceilalţi nu mai sunt, să se devoreze şi să se distrugă reciproc. Astfel, comportamentele personajelor lui Laclos devin roluri de jucat pentru personajele lui Müller, care, transpuse într-un spaţiu închis, un infern, recită la nesfârşit, fără dramă, replici goale, mai repede, mai încet, în toate intonaţiile posibile.
VALMONT: Je crois que je pourrais m'habituer a être une femme, Marquise.
MERTEUIL: Je voudrais le pouvoir.
VALMONT: Alors quoi. Continuons à jouer.
MERTEUIL: Jouer, nous? Quoi, continuons?
Mecanicitatea personajelor, corelată unei structuri indefinibile şi abstracte, le conferă acestora statutul de non-personaje. În aceste condiţii, paradoxal, deşi piesa are o reţea filosofico-poetică foarte puternică, transparenţa personajelor acordă în acelaşi timp o mare libertate de creaţie regizorului. Quartett poate fi definită, astfel, drept piesă de text, fără personaje, stare manipulată de autorul textului însuşi, prin faptul că replicile lui Valmont sunt spuse deodată, foarte natural, de contesă sau, chiar mai mult, rolurile şi identităţile sexuale ale victimelor lor (Cecile, Tourvel) sunt jucate tot de Valmont şi Merteuil. Nu actori care joacă pirandellian mai multe personaje, ci personaje care joacă mai multe personaje. Din această perspectivă, Müller arată foarte clar că personajul nu mai are o identitate sexuală, temporală sau spaţială, că personajul este o cantitate neglijabilă, că actorul, care îl interpretează, nu mai poate fi decât un semn în partiturile de gesturi, lumină şi sunet ale oricărui regizor.
Şi cu atât mai mult în mizanscenele lui Wilson. Mergând mai departe de text, regizorul american, pornind de la principiul că regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, impune un nou spaţiu dramatic, realizând Quartett-ul cu cinci personaje: Merteuil, Valmont, două personaje fără nume, un el şi o ea (dansatori), fiecare întruchipări ale victimelor celor doi amanţi, şi, inventat de Wilson, un bătrân (posibil, un alter-ego al lui Müller) caraghios, îmbrăcat numai într-o cămaşă de noapte, care străbate scena, dansând comic pe o muzică techno, în cele patru intermezzo-uri.
Simple instrumente, simpli executanţi de sunete şi gesturi, actorii devin importanţi doar când se înscriu în spaţiu, când, intrând în relaţie cu celelalte elemente (ecrane, ciclorame, scenografie, lumină, microfoane) creează experienţe în spaţiu. Toate elementele se bucură de o democraţie a esteticii. Scenografia: o masă cu câteva scaune construite expresionist, o pânză pictată cu un subiect mitologic, care ascunde restul scenei, ciclorame, ecrane în fundal, o canapea neagră, curbată, prelungire a corpului unei femei, un scaun prea înalt, prea drept ca relicvă a unui trecut, un acvariu cu peşti sub microscop, un ou imens. Muzică cinematografică, modernă, techno şi de pian contemporan (creată de Michael Glasso, discipol al lui John Cage), zgomote amplificate, lovituri, pocnituri cu care se marchează la distanţă de câteva secunde schimbarea ritmului, a poziţiei corporale, a subiectului de dialog. Lumina ca zoom-in pe corp, pe gesturi, culori tari, roşu sângeriu, violet, verde, albastru, umbre verticale şi orizontale, coridoare de lumină, lumină tridimensională. Costume hibride, aristocratic franceze şi punk, machiaj expresionist. Coregrafie bizară a celor doi dansatori (sugerând moduri diferite de a muri), cu rol fie de dublare prin mişcare scenică a lui Valmont şi Merteuil, fie de animare a intermezzo-urilor.
Totul este şi cere tratare perceptivă simultană (deşi numit, în general, teatru de imagine, textul joacă în acest spectacol un rol important, fiind spus de actriţă într-o prestaţie remarcabilă, încontinuu, timp de o oră şi 45 de minute). Totul este creat fără tranziţii, formal, reiterativ, mecanic. Paradoxal, din aceste constrângeri, din aceste limitări, rezultă arhitectura unui produs artistic absolut remarcabil.
"Cu cât sunteţi mai mecanici, cu atât sunteţi mai liberi, singura şansă de a face mai bine ca maşinile în această eră a maşinilor este de a deveni o maşină. A face cu mare precizie acelaşi lucru în fiecare seară este o contradicţie în termeni, este o imposibilitate, căci întotdeauna, fiecare gest, fiecare replică vor fi făcute diferit, vor fi percepute diferit. Din această perspectivă, spectacolele mele sunt mereu o improvizaţie." - Bob Wilson, în caietul de sală al spectacolului Quartett.
A găsi libertatea creatoare de energie între constrângerile formale, acesta este geniul acestui spectacol. De aceea, Merteuil moartă, violetă şi punk, înecată într-o lumină roşie, îndreptîndu-se infinit de lent, ca pentru totdeauna, către spatele scenei, murmurând ca în transă aceleaşi cuvinte, la nesfârşit, va fi o imagine care îmi va bântui pentru mult timp memoria afectivă.
MERTEUIL: À présent nous sommes seuls. Cancer. Mon amour.
