La Comédie de Geneve, una dintre cele mai importante scene ale Elveţiei Romande, şi-a încheiat stagiunea 2006/2007 cu un spectacol teatral cu totul special: Quartett. Text: Heiner Müller; regie, scenografie şi lumini: Robert Wilson. Dacă alăturarea acestor două nume constituie un eveniment în sine pe orice scenă a lumii, prezenţa în distribuţie a actorilor Isabelle Huppert şi Ariel Garcia Valdès a adus un plus de interes pentru această colaborare între Odéon-Théâtre de l'Europe (Paris), Théâtre du Gymnase (Marseille) şi La Comédie de Geneve.
Inspirat din romanul Les liaisons dangereuses de Laclos, textul lui Heiner Müller concentrează, în nu mai mult de douăzeci de pagini, întreaga paletă de stări alimentate de eternul război al sexelor, văzut aici ca joc de măşti; unul de o rară ironie şi cruzime. Transpus pe scena lui Wilson, acesta devine un joc cu păpuşi vii, nu doar prin prisma introducerii în estetica manipulării pe care ne-o oferă cele două personaje între care se derulează dialogul - Valmont şi marchiza de Merteuil -, ci şi ca viziune scenică: regizorul american impune acea proxemică de o precizie milimetrică, devenită de multă vreme caracteristica fundamentală a montărilor sale, constrîngere care, paradoxal, nu îngrădeşte libertatea de joc a actorilor, ci, dimpotrivă, deschide noi orizonturi în exploatarea spaţiului teatral.
Acestei precizii a mişcării scenice îi corespunde precizia manevrării luminii; incontestabil unul dintre cei mai mari maeştri de lumini ai teatrului contemporan, Wilson aduce în centrul preocupărilor sale un element pe care mulţi regizori îl consideră marginal: "În teatru lumina este cea mai importantă, totul depinde de lumină. De la bun început am fost preocupat de lumină, de modul în care poate revela anumite obiecte sau schimba percepţia asupra lor, de modul în care creează sau modifică spaţii. Lumina determină ceea ce vedem şi cum vedem lucrul respectiv. (...) Pictez, construiesc, compun cu ajutorul luminii. Lumina este o baghetă magică".
A ghost sonata of sexual frustration
Raportul lui Robert Wilson cu textul dramatic este unul cu totul particular şi stă de obicei sub semnul "revoltei împotriva tiraniei cuvintelor", în pofida unei întregi tradiţii teatrale occidentale (de la Aristotel încoace) care cultivă tocmai opusul acestei viziuni. Iată de ce Wilson preferă să pună verbalul sub semnul întrebării prin ceea ce el numeşte "tăcere structurată" (structured silence), aşa cum o face şi în Quartett: spectacolul începe cu un prolog mut de circa cincisprezece minute, "parada dinaintea circului", cum îl numeşte Wilson, scenă jucată în faţa cortinei pe care este reprodus unul dintre tablourile lui Frans Wouters, Concertul campestru. Unica indicaţie scenică a lui Heiner Müller, cea referitoare la setting ("Salon înaintea Revoluţiei Franceze/ Buncăr după cel de-al Treilea Război Mondial"), este tradusă de Robert Wilson prin plasarea în faţa acestei cortine a unei mese şi a cinci scaune pe care se vor instala, rînd pe rînd, cu mişcări sacadate, mecanice, cele cinci personaje: la Marquise de Merteuil, cu chipul cufundat într-un nor de pudră albă, cu privirea glacială, în ton cu coafura arhitecturală asemănătoare unui iceberg, purtînd o rochie violetă lungă, asimetrică, apoi Valmont, apariţie mefistofelică, cu sprîncenele exagerat evidenţiate şi îmbrăcat în roşu aprins, afişînd permanent rînjetul ameninţător al unui animal de pradă.
Cei doi sînt urmaţi de un tînăr cuplu care emană erotism la fiecare pas şi traversează scena într-o coregrafie decalată - cei care cunosc textul şi-ar putea imagina că e vorba de nepoata marchizei şi de rivalul lui Valmont, însă cei doi nu sînt decît proiecţii ale protagoniştilor şi ale rolurilor pe care aceştia şi le vor asuma pe rînd. În sfîrşit, a cincea apariţie este aceea a unui bătrîn senil lecturînd o carte imaginară, figură la fel de fantomatică ce va anihila cu un glonte, în finalul scenei, partea bărbătească a cuplului amintit mai sus, fără ca acest fapt să tulbure interesul carnal pe care tînăra îl arată pentru toţi cei prezenţi la masă. "A ghost sonata of sexual frustration", cum ar spune Arthur Holmberg, comentatorul lui Robert Wilson.
Acest prolog odată încheiat, avem acces la ceea ce se ascunde în spatele cortinei: un spaţiu de joc larg, aflat sub semnul unei geometrii riguroase, traversat pe diagonală de o perdea semi-transparentă. Aceasta din urmă va servi drept instrument în realizarea efectului de oglindă vizat de regizor - de o parte marchiza de Merteuil şi Valmont, de cealaltă, ca reflexie mută a acestora, cuplul cel tînăr - pînă cînd cele două perimetre astfel delimitate vor începe să se confunde, la fel şi rolurile, iar lumina va rămîne singurul element ordonator în acest teribil joc de măşti, care e cu atît mai înfiorător cu cît el nu părăseşte niciodată sfera raţionalului.
În teatru, regulile sînt făcute pentru a fi încălcate
Robert Wilson nu se află la prima întîlnire cu textul lui Heiner Müller. Acum exact douăzeci de ani, în 1987, el punea în scenă Quartett la Stuttgart, după ce în urmă cu un an montase cu succes la New York un alt text al aceluiaşi autor: Hamletmachine. Pe atunci încă în viaţă, Müller asistă la premiera de la Stuttgart şi îl întreabă apoi pe Wilson de ce a distribuit în piesă tocmai cinci actori, la care acesta răspunde extrem de firesc: "pentru că e un cvartet". Replica stîrneşte un hohot de rîs şi, în acelaşi timp, un plus de admiraţie pentru regizorul american (cu care Müller va rămîne prieten apropiat pînă la sfîrşitul vieţii): în teatru, ca şi în afara lui, regulile sînt făcute pentru a fi încălcate.
Întrebat cu ce diferă această ultimă montare de cele anterioare (cea germană şi, ulterior, cea americană), Wilson răspunde că artişti diferiţi vor produce, evident, o operă diferită: "Aceasta derivă mai cu seamă din libertatea interioară a actorilor decît din interpretarea propriu-zisă. Eu nu vorbesc niciodată de interpretare. Munca mea e formală. Dau indicaţii formale: mai repede, mai lent, mai tare, mai încet, întoarceţi-vă spre stînga, priviţi în spate, lăsaţi greutatea corpului înainte, simţiţi spaţiul din spatele vostru, e mult mai puternic decît cel din faţa voastră, ridicaţi privirea la 45, la 30 de grade. În 38 de ani de teatru n-am spus nici măcar o dată unui actor cum ar trebui să înţeleagă un text, un sentiment, o emoţie. E mijlocul prin care explorez, caut, comunic cu cei din jur. Dacă punem în scenă un spectacol, n-o facem pentru că am şti deja ce semnifică el, ci tocmai pentru că asta vrem să descoperim".
Notă: Citate preluate din Le Journal de la Comédie de Genève, nr. 40, iunie 2007