Pe 28 septembrie 2006 a avut loc la Paris, la Théatre de l'Odéon, premiera Quartett-ului lui Heiner Müller în regia lui Bob Wilson. E un text care pare să intereseze foarte mult în perioada asta, şi la Paris (tot în toamna aceasta a mai fost o montare, la Théatre de la Ville) şi la noi, unde, după ce Marcel Ţop a montat, în vară, o versiune, într-un spaţiu foarte neconvenţional, a urmat şi un spectacol al lui Tompa Gabor.
O motivaţie pentru atracţia faţă de textul lui Müller, de fapt, pentru exerciţiul deconstrucţiei unui text clasic - operată întâi de dramaturg, continuată, apoi, de regizor -, propune chiar Bob Wilson: când un copil e îndrăgostit de o jucărie, de o păpuşă, simte la un moment dat nevoia să vadă ce-are pe dinăuntru, şi-atunci e obligat s-o strice. Distrugerea şi reconfigurarea textului ar fi deci, nu doar o dovadă de iubire, ci şi calea către deplina înţelegere şi înstăpânire.
Grilă prin care, de altfel, Bob Wilson a citit şi textul lui Müller, contracţie maximă a Legăturilor periculoase de Laclos. Erotismul, rafinat până la exacerbarea unui adevărat război în care moralitatea nu-şi mai găseşte locul, principiul suveran fiind cel estetic, dar prin care transpar, când şi când, fiorii unei voit neglijate iubiri. Bob Wilson e la a treia întâlnire cu piesa lui Heiner Müller. Ba chiar, acum, a folosit aceeaşi actriţă ca penultima dată: Isabelle Hupert. Şi totuşi, spune el, deşi este o reluare, spectacolul nu poate fi la fel pentru că Isabelle Hupert nu se poate repeta. Eu n-am văzut decât această ultimă variantă (cu Ariel Garcia Valdès în Valmont), nu ştiu dacă actriţa s-a repetat sau nu, dar ce am văzut e copleşitor. În primul rând regia, scenografia şi luminile lui Bob Wilson, susţinute extraordinar de muzica lui Michael Galasso. Imagini epurate, de o uluitoare plasticitate, culori vii (el în roşu, ea în albastru intens): spectacolul este o succesiune de tablouri la modul cel mai propriu: actorii iau o poză, chipul şi trupul le încremenesc într-o mască pe care o ţin îndelung, uneori în tăcere, alteori rostind nemişcaţi replicile. Decorul este redus la un minim necesar (minunat e un ecran transparent care, coborât, poate avea două poziţii, paralel cu scena sau pe diagonală: desparte spaţii şi permite umbre, proiecţii). Piesele de decor îi ajută uneori pe actori să reziste în poziţiile fixe sau îi deplasează pe scenă ca pe nişte statui vorbitoare. Totul este plastic şi teatral în spectacolul acesta. Mai ales actorii, care par să reinventeze limba franceză (nu ştiu destulă germană ca să-mi pot da seama dacă traducerea e bună sau nu, dar ce se aude e minunat). Rostirea lor nu se supune regulilor obişnuite, frazele sunt altfel articulate, cuvintele sunt altfel rotunjite, cadenţa e diferită. De multe ori, o frază, sau un întreg pasaj, e reluată obsesiv, pe acelaşi ton. Performanţa ambilor actori e formidabilă: au o dicţie de invidiat, nu dau nici un rateu, gesturile le sunt măsurate, corpurile (evident antrenate, lucrate) sub permanent control, nu trădează încordarea nici efortul.
Pentru mine, revelaţia a fost mai ales Isabelle Hupert, pe care o văzusem doar în film până acum: pe scenă e complet diferită, are un cu totul alt joc. Nici glasurile nu sunt cele fireşti: actorii au lavaliere, Bob Wilson nu se sfieşte să folosească efectele speciale, vocile sunt uneori alterate, sună dogit, hârâit. Iar gesturile nu sunt nici ele duse întotdeauna până la capăt: ceea ce ar trebui să fie un pumn furios în masă se opreşte milimetric deasupra mesei şi bufnitura e înlocuită de un tunet asurzitor produs la pupitru: nimic natural, artificiul (nu simbolul: gestul e acolo, la vedere) e la el acasă şi arătat ca atare.
În afara actorilor "principali", Bob Wilson mai foloseşte doi dansatori, alter-ego-uri, eventual amintiri de tinereţe ale celor doi beligeranţi, şi introduce un al cincilea personaj, tot tăcut: un bătrân care participă şi comentează deopotrivă: dacă, în cele mai multe intervenţii, asigură trecerea de la un tablou la altul (maşiniştii schimbă elemente de decor la vedere), traversând scena îmbrăcat doar cu un cămeşoi alb, cu picioarele dezgolite şi descărnate, cu părul alb vâlvoi, scălâmbăindu-se într-un fel de dans lubric şi grotesc, ca o anticipare a finalului de neevitat, el are şi câteva secvenţe în care mimează (către sală) stupoarea, neînţelegerea faţă de nebunia de pe scenă. Un Quintett, de fapt.
Cele sub douăzeci de pagini de text sunt jucate într-o oră şi patruzeci şi cinci de minute, fără pauză. Sunt multe scene memorabile, imagini şi inflexiuni ale vocii care-ţi rămân. Iat-o pe ultima. După secvenţa sinuciderii, în care pe post de cupă cu otravă fiecare actor şi-a folosit câte un pantof din care nu bea, îl ţine doar la nivelul feţei, Isabelle Hupert se îndreaptă încet, singură pe scena goală, către fundal (o siluetă albastru intens pe un fond alb lucitor), cu palma dreaptă deschisă, la spate (aceeaşi care în alte scene, ridicată, servise drept oglindă: acum oglinda a căzut), repetând alb şi sacadat cuvintele: "Mort d'une putain. À présent nous sommes seuls. Cancer. Mon amour."
După spectacolul acesta, revenit la matcă, în Bucureştiul meu teatral, mă întreb acum mai dihai decât înainte - şi deloc retoric: mi-aş dori o discuţie -, de unde frica asta, la cei mai mulţi regizori şi actori ai noştri, de teatralitate, de unde obsesia micului realism, a micului adevăr, a autenticităţii, a "aducerii vieţii pe scenă", de unde dispreţul faţă de limba aleasă, faţă de dicţie şi rostire rafinată, de unde confuzia asta năucitoare între film şi teatru.
Ce bine-ar fi dacă la UNATC ar exista o colecţie de asemenea mari spectacole înregistrate. Ce bine-ar fi, mai ales, dacă studenţii le-ar vedea. A fost o vreme când Gina Ionescu făcea asemenea proiecţii la cursul ei. Acum le-o mai fi făcând cineva?