Man.In.Fest / ianuarie 2007
Chumscrubber
Pe de-o parte, avem o gaşcă tânără. Dean Stiffler (Bell) e, de fapt, personajul principal aici. El îl găseşte spânzurat pe prietenul său (care este sau nu este cel mai bun) şi nu spune nimănui nimic despre asta. Respectivul prieten era cel care furniza pilule (nu contează pentru ce) tuturor colegilor de şcoală. Evident că moartea lui provoacă panică în rândul acestora şi în primul rând pentru trio-ul Crystal (Belle) - Billy (Chatwin) - Lee (Pucci). Care, pentru a-l determina pe loserul Dean să le aducă stash-ul de medicamente rămas de pe urma mortului, recurg la o măsură (fals) extremă, răpindu-i acestuia fratele (?)! Nu intenţionez să dezvălui prea mult din subiect, de aici şi semnele de întrebare. Pe de altă parte, avem gaşca adultă a părinţilor celor de mai sus. Allie (Janney), gospodina entuziasmată de VegeForce, şi Bill (Fichtner), psihoterapeutul autor de cărţi de succes, bazate pe problemele fiului Dean; apoi Carrie Johnson (Close), mama spânzuratului, care nu învinovăţeşte pe nimeni; liber(tin)a şi sexoasa Jerri (Moss), mama lui Crystal; designeriţa de interioare Terri Bratley (Wilson), care urmează să se mărite cu primarul Michael - cam bleguţ (Fiennes) şi care nu reuşeşte să scape de fostul ei soţ, trăgătorul de fiare şi poliţaiul Lou (Heard). Ultimii, dar nu cei din urmă, sunt generaţia (pre)puberă, respectiv cei doi Charlie cauzatori de încurcături, Stiffler & Bratley (Culkin şi Curtis).

În linia tematică a suburbiilor aliena(n)te şi neliniştit(oar)e, iniţiată de American Beauty şi continuată mai apoi, mai mult (Desperate Housewives) sau mai puţin (Donnie Darko), se înscrie şi The Chumscrubber, primul lungmetraj al regizorului Arie Posin şi al doilea film al său ever. Alegerea aceluiaşi setting - înţesat cu vile de bun gust, însă aproape identice, cu peluze perfect de verzi şi de plate, cu picket-fences normal de albe şi de scunde - nu ţine de o "modă" tematică a (criticii) vieţii suburbane, ori a familiei moderne; şi, chiar dacă ar ţine de asta, n-ar coborî defel sub nivelul satirei sociale impus de (unele dintre) producţiile amintite mai sus. Ba chiar, aş îndrăzni să spun că le depăşeşte din loc în loc, cu graţia şi cu naturaleţea pe care le dau, uneori, siguranţa propriei originalităţi şi avântul începuturilor.

Înşiruirea de nume de mai sus e extrem de relevantă pentru starea filmului. Fiecare personaj e o figură aparte şi cu o potenţialitate a etichetării în tabloul pestriţ al suburbiei upper-class. Cu două excepţii (pe care, tot aşa, n-o să le pun pe tapet), nu cred că există două persoane în acest film care să poată fi aşezate una lângă alta, astfel încât să se exclame "Da, dom'le, merge, se potrivesc!". Fiecare are foarte puţin în comun cu ceilalţi şi niciodată într-atât încât să se spargă zidurile de pixeli dintre ei. Toţi există ca într-un joc video - să spunem un fps - în care nimeni nu se cunoaşte cu nimeni; poate că cel care împuşcă în stânga şi-n dreapta ştie cu cine are de-a face, însă împuşcaţii nu prea au habar unul de celălalt. Fiecare îşi duce viaţa pe care cineva le-a programat-o, o viaţă virtuală, în care părinţii sunt părinţi pentru că trebuie să fie părinţi, iar copiii supravieţuiesc doar cu vitaminele câştigate de "marele jucător" ca bonus pentru cine-ştie-ce etapă depăşită cu succes.

Lumea din The Chumscrubber, cu maturi, adolescenţi şi copii e, de fapt, ca un Sims: aparent un pastel suburban dichisit ("this was the best of all worlds"), dar în esenţă o imitaţie de viaţă-vieţi, care nu poate fi naturală decât în limitele impuse de regulile computeristice ce o guvernează şi de impulsurile electrice ("medicamentoase"), fără de care n-ar putea funcţiona.

Aceasta e o lume care parcă merge (înainte?) din inerţie, "trăieşte" pentru că o lasă cineva să trăiască. Toţi dau impresia că sunt la cheremul unui mare manipulant de mouse-tastatură-joystick, care îi tratează ca pe un cârd de tamagotchi, hrănindu-i artificial, culcându-i artificial, iubindu-i artificial, programându-le o listă restrânsă de sentimente artificiale, din care oricare personaj poate alege (ce vreţi, avantajele tehnologiei!). "Stăpânul" care taie şi spânzură (sic!) este - sau se poate ipostazia - la fel de artificial ca obiectele / subiecţii din vizorul său: în Sims se insinuează, sub masca virtuală a unui personaj de fps, vajnicul Chumscrubber. În el se investeşte cu tot ce are. În proiecţia sa din joc se simte mai în largul lui decât în el însuşi, pentru că aici controlul asupra celorlalţi nu numai că e deplin, dar e şi mai onest (deci mai re-compensatoriu), din pricina "corporalizării" în acelaşi tip de substanţă - cea pixelată.

Totuşi, cine e marele revoltat, marele jucător, marele trişor, marele păpuşar? Nu cred că la această întrebare se poate răspunde tranşant şi într-un singur fel. Răspunsul meu personal este că acela care e "de patru ori mare" sunt, de fapt, doi. Mai vedeţi o dată filmul, mai citiţi o dată această pseudo-cronică? La mijloc e, oricum, o mică-mare farsă.

Regia: Arie Posin Cu: Jamie Bell, Glenn Close, Ralph Fiennes, Lauren Holly

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus