În linia tematică a suburbiilor aliena(n)te şi neliniştit(oar)e, iniţiată de American Beauty şi continuată mai apoi, mai mult (Desperate Housewives) sau mai puţin (Donnie Darko), se înscrie şi The Chumscrubber, primul lungmetraj al regizorului Arie Posin şi al doilea film al său ever. Alegerea aceluiaşi setting - înţesat cu vile de bun gust, însă aproape identice, cu peluze perfect de verzi şi de plate, cu picket-fences normal de albe şi de scunde - nu ţine de o "modă" tematică a (criticii) vieţii suburbane, ori a familiei moderne; şi, chiar dacă ar ţine de asta, n-ar coborî defel sub nivelul satirei sociale impus de (unele dintre) producţiile amintite mai sus. Ba chiar, aş îndrăzni să spun că le depăşeşte din loc în loc, cu graţia şi cu naturaleţea pe care le dau, uneori, siguranţa propriei originalităţi şi avântul începuturilor.
Înşiruirea de nume de mai sus e extrem de relevantă pentru starea filmului. Fiecare personaj e o figură aparte şi cu o potenţialitate a etichetării în tabloul pestriţ al suburbiei upper-class. Cu două excepţii (pe care, tot aşa, n-o să le pun pe tapet), nu cred că există două persoane în acest film care să poată fi aşezate una lângă alta, astfel încât să se exclame "Da, dom'le, merge, se potrivesc!". Fiecare are foarte puţin în comun cu ceilalţi şi niciodată într-atât încât să se spargă zidurile de pixeli dintre ei. Toţi există ca într-un joc video - să spunem un fps - în care nimeni nu se cunoaşte cu nimeni; poate că cel care împuşcă în stânga şi-n dreapta ştie cu cine are de-a face, însă împuşcaţii nu prea au habar unul de celălalt. Fiecare îşi duce viaţa pe care cineva le-a programat-o, o viaţă virtuală, în care părinţii sunt părinţi pentru că trebuie să fie părinţi, iar copiii supravieţuiesc doar cu vitaminele câştigate de "marele jucător" ca bonus pentru cine-ştie-ce etapă depăşită cu succes.
Lumea din The Chumscrubber, cu maturi, adolescenţi şi copii e, de fapt, ca un Sims: aparent un pastel suburban dichisit ("this was the best of all worlds"), dar în esenţă o imitaţie de viaţă-vieţi, care nu poate fi naturală decât în limitele impuse de regulile computeristice ce o guvernează şi de impulsurile electrice ("medicamentoase"), fără de care n-ar putea funcţiona.
Aceasta e o lume care parcă merge (înainte?) din inerţie, "trăieşte" pentru că o lasă cineva să trăiască. Toţi dau impresia că sunt la cheremul unui mare manipulant de mouse-tastatură-joystick, care îi tratează ca pe un cârd de tamagotchi, hrănindu-i artificial, culcându-i artificial, iubindu-i artificial, programându-le o listă restrânsă de sentimente artificiale, din care oricare personaj poate alege (ce vreţi, avantajele tehnologiei!). "Stăpânul" care taie şi spânzură (sic!) este - sau se poate ipostazia - la fel de artificial ca obiectele / subiecţii din vizorul său: în Sims se insinuează, sub masca virtuală a unui personaj de fps, vajnicul Chumscrubber. În el se investeşte cu tot ce are. În proiecţia sa din joc se simte mai în largul lui decât în el însuşi, pentru că aici controlul asupra celorlalţi nu numai că e deplin, dar e şi mai onest (deci mai re-compensatoriu), din pricina "corporalizării" în acelaşi tip de substanţă - cea pixelată.
Totuşi, cine e marele revoltat, marele jucător, marele trişor, marele păpuşar? Nu cred că la această întrebare se poate răspunde tranşant şi într-un singur fel. Răspunsul meu personal este că acela care e "de patru ori mare" sunt, de fapt, doi. Mai vedeţi o dată filmul, mai citiţi o dată această pseudo-cronică? La mijloc e, oricum, o mică-mare farsă.
