O alternativă necesară - Katalin Varga

Cea mai recentă premieră cinematografică autohtonă este, de fapt, o coproducţie europeană şi nu are mare lucru în comun cu Noul Cinema Românesc. Însă Katalin Varga se dovedeşte un debut remarcabil, care a trăit o poveste extraordinară pînă să ajungă pe marile noastre ecrane.

Regizorul englez Peter Strickland, stabilit în Budapesta, a primit în 2006 o moştenire de la un unchi (căruia i-a dedicat ulterior primul său lungmetraj). Autor al unui scenariu la care nu dorea să renunţe, deşi încercările repetate de a primi vreo finanţare pentru el se soldaseră cu eşecuri, cineastul a venit atunci în Transilvania, unde a găsit nu doar nişte peisaje superbe, ci şi nişte talentaţi actori de teatru români (mai ales de etnie maghiară). A filmat (în digital) şi montat Katalin Varga cu vreo 30.000 de euro (o sumă infimă pentru o asemenea producţie), însă moştenirea s-a terminat. Alte numeroase tentative de a obţine fonduri pentru postproducţie (şi, în primul rînd, pentru transpunerea pe peliculă) au fost întîmpinate cu refuz. Asta pînă cînd soţii Oana şi Tudor Giurgiu au văzut acest work-in-progress şi, încîntaţi de proiect, au decis să investească în finalizarea sa, dovedind astfel o excelentă intuiţie. Aşa se face că, datorită locurilor de filmare, dar şi naţionalităţii actorilor şi a coproducătorilor, la festivalurile unde a fost prezentat (începînd cu Berlinala 2009) şi în ţările unde a fost distribuit filmul, Katalin Varga a fost asociat cu Noul Cinema Românesc, aflat acum la mare preţ.


Noul realism mitic

Debutul în lungmetraj al lui Peter Strickland face însă figură aparte în spaţiul cinematografic autohton. El nu porneşte de la o "felie de viaţă" pe care încearcă s-o transpună cît mai fidel pe ecran, precum filmele româneşti etichetate depreciativ - şi de cele mai multe ori greşit - drept "minimaliste" şi/sau "mizerabiliste". Katalin Varga este un bun exemplu de realism mitic, accentul fiind pus de realizatori pe al doilea termen. Povestea femeii care, la 11 ani după ce a fost violată (şi lăsată însărcinată), îşi părăseşte satul, însoţită de băiatul ei, pentru a se răzbuna pe violator şi complicele acestuia, nu trebuie citită în cheie realistă, pentru că este tot atît de verosimilă ca o tragedie antică. Ea urmează, de fapt, un scenariu mitic, care ar fi putut fi plasat în illo tempore (cele cîteva blocuri, maşini sau telefoane mobile par din altă lume). Dacă psihologiile personajelor şi relaţiile dintre ele sînt schematice, comportamentele lor sînt arhetipale, urmînd nişte tipare adînc înrădăcinate în mentalul colectiv. Katalin Varga trăieşte într-o comunitate în care adulterul (chiar dacă forţat) şi crima sînt două păcate impardonabile şi sancţionabile conform unor legi nescrise, dar cunoscute de toţi: primul îi aduce vinovatului anatemizarea, al doilea - moartea.

Marele merit al autorului este că reuşeşte să ne prezinte convingător acest univers ieşit din timp, astfel încît nu ne este dificil să-i acceptăm convenţiile şi să ne transpunem în el, timp de 80 de minute. Început cu un flash-forward care ne sugerează tonul predominant, filmul ne-o prezintă apoi pe Katalin, soţie şi mamă ducînd o viaţă liniştită (rol în care străluceşte Hilda Péter, o mare actriţă - nu doar - de teatru). Însă imediat se întîmplă nişte lucruri pe care personajul nu şi le poate explica iniţial: o fetiţă fuge atunci cînd o zăreşte pe cîmp (imagine-laitmotiv, reluată după prima crimă), consătenii nu o privesc şi nu îi răspund la salut. Ordinea acestei lumi a fost tulburată atunci cînd soţul lui Katalin a aflat, urmat de toţi membrii comunităţii, că nu este părintele fiului ei. Eroinei nu i se oferă altă modalitate de a restabili ordinea decît răzbunarea violentă, care, la rîndul ei, încalcă legea talionului... Ea intră, aşadar, într-un cerc vicios, din care nu mai există scăpare.

Mulţi regizori români ar putea să înveţe de la Peter Strickland cum să creeze atmosferă, ritm şi tensiune cu mijloace minime. Înclin să cred că, dacă s-ar dedica genului fantasy/ horror (şi dacă ar avea la dispoziţie bugetele de producţie necesare unor asemenea filme), cineastul englez s-ar bucura de mare succes la public. El ştie foarte bine să se folosească de imagini şi sunete macabre, premonitorii, pentru a terifia doar prin forţa sugestiei (căci, altminteri, violenţa este prezentată cu multă pudoare). Filmul are cadre recurente, cu valenţe simbolice (Katalin şi fiul ei stînd în căruţa lor, întorşi cu spatele către noi; copacul violului, apropiindu-se ameninţător etc.), dar şi o turmă de oi de pe un deal, în lumina asfinţitului, sau farurile unor automobile, străpungînd întunericul, pot crea suspans. Ceea ce nu înseamnă că în film nu există scene dialogate foarte intense, cum este cea în care Katalin relatează violul. În plus, coloana sonoră excelentă (pentru care György Kovács, Gábor Erdély şi Tamás Székely au primit un Urs de Argint la Berlin) se combină inspirat cu imaginea întunecată a lui Márk Györi. De exemplu, în secvenţa în care violatorul Antal (interpretat de un alt mare actor, Tibor Pálfy) îşi descoperă soţia spînzurată, sunetele macabre scoase de o specie rară de barză (ciconia) anunţă tragicul eveniment.

O mare problemă a filmului este materia sa epică insuficientă, care îl determină pe autor să aglomereze, la un moment dat, cadrele de legătură; un al treilea subiect al răzbunării ar fi putut reprezenta un cîştig dramaturgic. Uneori, eclerajul este defectuos, precum în secvenţa dansului din jurul focului, care ar fi putut fi mult mai puternică. Alteori, dialogurile sînt trase de păr - conversaţia din pat, dintre Katalin şi fiul ei, despre diferenţa dintre sintagmele "soţul meu" şi "tatăl tău" sau discursul din final (prea explicit) al celui de-al doilea răzbunător. Totuşi, aceste slăbiciuni nu diminuează meritele lui Peter Strickland, care a reuşit să facă un film notabil în condiţii vitrege, propunîndu-le confraţilor români nu doar nişte actori de teatru insuficient folosiţi pe ecrane, ci şi un alt model de cinema.