Cel puţin, nu atunci când vine vorba de staruri, mai mici sau mai mari, care au avut ghinionul (sau, poate, norocul?) să moară în condiţii suspecte. Pentru aceştia, "nemurirea", oricât de morbid ar suna, a devenit o garanţie - atât în memoria colectivă cât şi în cinema, care s-a grăbit să le transpună viaţa (şi, hm, mai ales sfârşitul) pe peliculă. Iată, aşadar, 5 dintre cazurile cele mai celebre...
1. Thomas Ince
Pulp: Într-o ploioasă noapte de noiembrie, în anul de graţie 1924, directorul şi producătorul Thomas Ince era coborît, într-un sac mortuar, de la bordul vasului Oneida. La numai cîteva zile după eveniment, fără vreo autopsie şi fără anchetă, cadavrul avea să fie incinerat. Adio posibilitate exhumare şi examinare. Cauza legală a morţii? Indigestie sau atac de cord.
Cu toate încercările autorităţilor (procurorul districtual a închis cazul fără a consemna măcar o mărturie a celor prezenţi) de a îngropa această poveste, moarte lui Ince a fost o sursă inepuizabilă pentru propagarea zvonurilor şi bîrfelor şi, o dată cu trecerea anilor, pentru cărţi şi chiar film. De ce asemenea amploare pentru un eveniment aparent oarecare? Simplu. În primul rînd, vasul Oneida aparţinea magnatului William Randolph Hearst, aflat de altfel, în noaptea cu pricina, la bord. Alături de el - iubita Marion Davies, Charlie Chaplin, columnistul Louella Parsons, încă vreo 13 invitaţi, o orchestră de jazz şi echipajul. Selectul grup se adunase pe Oneida pentru a sărbători taman ziua de naştere a lui Ince. În al doilea rînd pentru că secretara lui Chaplin a povestit cum că ar fi văzut, pe cînd era coborît de pe vas, o gaură de glonte în capul lui Ince. În al treilea rînd pentru că, aşa cum am menţionat, unul dintre invitaţi era Chaplin despre care gelosul şi posesivul Hearst credea că are o aventură cu mult mai tînăra Marion. Hearst spera să obţină ceva dovezi ale trădării. Probabil că a primit mai mult decît a cerut: multe dintre bîrfele ulterioare au mers pe ideea că da, Hearst l-a împuşcat pe Ince. Din greşeală. Bietul om credea că-i Chaplin. Se pare că magnatul îi descoperise pe cei doi amorezi într-o ipostază compromiţătoare, Marion fugise ţipînd şi strîngînd invitaţii ca la circ, Hearst înşfăcase pistolul şi, în învălmăşeală, încasase Ince glontele destinat lui Charlot. Scenariu perfect posibil mai ales că se ştia că Hearst ţine un pistol pe vas. Dovadă în acest sens ar fi şi un titlu din Los Angeles Times (care nici nu a mai fost editat vreodată, orice copie fiind azi pierdută) care suna cam aşa: "Movie Producer Shot On Hearst Yacht". Cu toate aceste motive, mai mult decît valide, care susţineau ideea muşamalizării pe motive de crimă, mai era ceva. Nu trebuie uitat, America se afla în plină Prohibiţie şi, deşi Hearst nu era un băutor, pe Oneida se găsea suficient alcool să fericească o armată de irlandezi, să zicem. O anchetă însemna, cu siguranţă, descoperiri de origine bahică şi, de aici, nu mai era decît un pas pînă la punerea sub acuzare a lui Hearst. Şi ce procuror era atît de nebun să-l acuze pe bogătaş de posesie ilegală de alcool?
Povestea a avut şi un mare cîştigător. Louella Parsons, la acea vreme o simplă columnistă de cinema a semnat, imediat după ce afacerea a fost clasată, un contract pe viaţă cu trustul Hearst. A fost singura dată, spun gurile rele, cînd Parsons a ştiut să păstreze un secret.
În 1996, Patricia Hearst (nepoata magnatului) şi Cordelia Frances Biddle au publicat romanul de ficţiune Murder at San Simeon în care Chaplin şi Davies sînt iubiţi iar Hearst e un bătrîn gelos.
Astăzi, cazul Ince este legendă. Amintind ce spunea D.W. Griffith, ani după incident, "Tot ce trebuie să faci ca Hearst să devină alb ca hîrtia, este să pomeneşti numele lui Ince. Ceva e clar cum nu trebuie dar Hearst e prea mare pentru a fi atins", probabil că nu vom şti vreodată dacă, într-un anumit moment, a fost mai mult de atît.
Fiction: The Cat's Meow, 2001, Peter Bogdanovich
2. Elisabeth Short
Pulp: Într-o ploioasă zi de miercuri, 15 ianuarie 1947, Betty Bersinger, o gospodină oarecare din Los Angeles se grăbea spre atelierul de reparat pantofi. Pentru a scurta drumul, a hotărît să traverseze un teren viran, destinat iniţial construcţiei de case, dar rămas nefolosit din vremea războiului. Nu a făcut prea mulţi paşi. Pe una dintre parcelele vacante, printre buruieni, zăcea aruncat trunchiul unui manechin din acelea cum văzuse prin vitrinele din centru. La aproximativ un metru erau aruncate picioarele, răsucite într-un mod nefiresc. Apropiindu-se, Betty simţi că-i fuge pămîntul de sub picioare. Abia stăpînindu-şi greaţa, femeia alergă să cheme poliţia. Se înşelase, nu era un manechin...
Detectivii sosiţi la faţa locului nu au avut însă nici un dubiu. Era vorba, în mod evident, de cadavrul gol şi tăiat în două, de la mijloc, al unei femei. Chipul era complet ciopîrţit, imposibil de identificat. Sînii prezentau multiple tăieturi. Mîinile îi fuseseră fixate deasupra capului. Pe o coapsă, tăiate în carne, literele B.D. Gleznele, încheieturile mîinilor şi gîtul purtau urme groase ca de sfoară strîns legată. Sfoara nu era însă de găsit. Toată scena crimei, oricît de macabră, avea totuşi ceva straniu. Lipsea cu desăvîrşire sîngele. Cu alte cuvinte, femeia fusese ucisă şi secţionată în altă parte. Aici era doar groapa de gunoi. Pînă să se dezmeticească poliţiştii, locul era deja împînzit de reporteri şi, o dată cu sosirea lor, o parte din posibilele probe fuseseră compromise.
Cu ajutorul FBI-ului s-a putut face şi identificarea. Victima era Elizabeth Short, o starletă în devenire de numai 22 de ani. Cauza oficială a morţii: hemoragie şi şoc datorat unei comoţii cerebrale şi multiplelor tăieturi de pe faţă. Posibilul obiect folosit pentru tranşare: un banal cuţit de bucătărie. Multe dintre răni au fost provocate post-mortem. S-a reconstituit chiar şi traseul ultimelor ei zile: Se pare că Beth cunoscuse un soi de manager / impresar, Red Manley, ce se lăuda că-i poate obţine un rol. Cei doi şi-au dat întîlnite la hotelul Baltimore dar Manley a plecat repede de acolo. Imediat a ieşit şi femeia. Era 9 ianuarie şi nu avea să mai fie văzută vreodată în viaţă. Ce s-a întîmplat în cele cinci zile pînă la descoperirea cadavrului, nu s-a aflat niciodată. La scurt timp după înmormîntare, poliţia a primit un pachet cu efectele personale ale lui Beth. Din nefericire, totul fusese spălat cu benzină, distrugînd posibilele amprente. Mai mult de atît, LAPD nu a reuşit să obţină. Peste 50 de oameni au mărturisit, de-a lungul anilor, crima. Nici unul nu a fost arestat. Singurul reţinut de poliţie a fost Red Manley, dar a trecut toate testele, inclusiv cel cu detectorul de minciuni.
Cazul, rămas nerezolvat pînă azi, e cunoscut sub numele de Black Dahlia. Nu se ştie însă dacă era porecla lui Elizabeth, cunoscută pentru pielea ei albă ca laptele şi atracţia faţă de îmbrăcămintea neagră de dantelă sau era numele născocit de presă pentru a spori, de parcă ar mai fi fost nevoie, nota de senzaţional. În 1987, odată cu cartea Black Dahlia, scrisă de James Ellroy, cazul a fost redeschis. Fără rezultat.
Fiction: The Black Dahlia, 2006, Brian De Palma
3. Sharon Tate
Pulp: Canionul Benedict, aflat undva deasupra Beverly Hills-ului era suficient de departe de vînzoleala de la Hollywood pentru a asigura intimitatea şi liniştea unei tinere actriţe însărcinate. În acest scop, Sharon Tate şi Roman Polanski închiriaseră casa de la numărul 10050 pe Cielo Drive. Deşi oarecum izolată, proprietatea nu era complet nesigură, existînd chiar şi un soi de casă de oaspeţi locuită de un paznic. În seara de 9 august 1969 Tate era singură acasă, regizorul aflîndu-se în Europa, în căutare de locuri de filmare pentru Day of the Dolphins. Tînăra, aflată deja în luna a noua, a chemat patru buni prieteni, printre care Abigail Folger, o bogată moştenitoare a unui imperiu al cafelei împreună cu iubitul Voytek Frykowski şi celebrul hair stylist Jay Sebring şi a pus de un mic party ad-hoc. Astfel de adunări nu erau ceva neobişnuit şi, la fel de bine, în acea seară ar fi putut să fie prezenţi de-alde Dennis Hopper, Warren Beatty, Rob Schneider sau Jack Nicholson. Din fericire pentru cei amintiţi, în acea seară avuseseră, probabil, altceva de făcut. Noaptea, cel puţin din perspectiva vecinilor, a decurs normal. Cu excepţia unor focuri de armă, a lătratului fioros al cîinilor şi un strigăt înfiorător: "Oh, God, no, please don't! Oh, God, no, don't, don't" ("O, Doamne, nu, te rog nu! O, Doamne, nu, nu, nu"), nimeni nu a auzit nimic suspect. Pare strigător la cer dar, deşi poliţia a fost anunţată, nimeni nu a venit la reşedinţa Tate / Polanski pînă a doua zi dimineaţă. Menajera familiei, Winifred Chapman le-o luat-o tuturor înainte. Femeia a venit, ca de obicei, la muncă doar ca să găsească firul de la telefon tăiat din exterior, uşa din faţă deschisă, pete roşii peste tot, două uriaşe bălţi de sînge şi un trup întins pe peluză. A fugit şi a anunţat poliţia. De această dată, au catadicsit să se deplaseze. Au găsit cadavrul unui tînăr, plin de sînge, într-o maşină parcată pe alee. Pe peluză erau nu unul ci două trupuri. Unul era un bărbat la vreo treizeci de ani cu capul şi faţa distruse în bătaie şi trupul efectiv ciuruit cu cuţitul. Celălalt aparţinea unei femei cu păr lung, îmbrăcată în cămaşă de noapte. Din nou, multiple lovituri de cuţit. Pe interiorul uşii de la intrare, cuvîntul "PIG", scris cu sînge. Adevăratul şoc de abia urma: o femeie blondă, în ultimele luni de sarcină, plină de sînge şi cu o frînghie ce urca din jurul gîtului pînă la un căprior de pe tavan numai pentru a coborî din nou, de această dată în jurul gîtului unui bărbat trîntit alături, se odihnea pe canapea. Moartea lui Sharon Tate a fost un şoc pentru mulţi: prea frumoasă, prea devreme, prea odios. Polanski, reîntors în grabă, era distrus. Opinia publică cerea o reacţie grabnică din parte autorităţilor. Evident, primul suspect arestat a fost paznicul. De abia cîteva zile mai tîrziu, cînd cadavrele unei familii din Los Angeles au fost descoperite, bietul om a fost eliberat. Noile trupuri fuseseră mutilate în mod asemănător (cuvîntul "War" fusese scrijelit pe burta tatălui, ) iar pe pereţi erau scrise cuvintele: "DEATH TO PIGS", "RISE" şi "HEALTHER SKELTER" scris greşit. Era clar, între cazuri exista o legătură: erau opera unui dement. Acesta se numea Charles Manson şi, împreună cu patru adepte ale cultului său, aveau să fie arestaţi, judecaţi şi condamnaţi pentru înfiorătoarele crime.
Pentru scurtă vreme, Hollywood-ul a fost în stare de şoc. Se zvonea că Elizabeth Taylor şi Steve McQueen ar fi fost următoarele victime. Toţi se simţeau în pericol. Cu timpul însă, populaţia din Tinseltown uită. Petrecerile au reînceput Între consumul de droguri, sexul la întîmplare, cheltuielile nesocotite şi producţia de filme, nimeni nu mai avea timp să-şi de-a seama care era, de fapt, impactul ororii: la numai doi ani după Woodstock, sinonim istoric al armoniei şi prieteniei, sceleratul Manson arătase tuturor cît de efemere le sînt idealurile. O decadă înfloritoare, nu numai pentru film ci şi pentru o întreagă generaţie se sfîrşea în sînge. Un semn rău pentru ce avea să vie. Doar că nimeni nu era dispus să ia aminte...
Fiction: Helter Skelter, 1976, Tom Gries
4. Bob Crane
Pulp: Deşi mai puţin cunoscut pe meleagurile mioritice, Robert (Bob) Crane a fost, în anii '60, unul dintre favoriţii Americii: erou în serialul Hogan's Heroes şi nume aflat pe buzele tuturor. Istoria ne învaţă însă că gloria este efemeră şi, chiar dacă se obţine greu, se pierde cu foarte mare uşurinţă. Acesta a fost şi cazul lui Crane. De la statutul de vedetă la cel de "has been" a fost un pas. Trezindu-se fără o slujbă sigură, nici nu i-a trecut prin cap să se reorienteze profesional ci a început să-şi dezvolte cealaltă pasiune: femeile. Cît mai multe, cît mai diferite, cît mai des, mai multe de odată, cu înclinaţii sado-masochiste sau fără, mai bine blonde dar nu neapărat, obligatoriu bine dotate în zona bustului, în fine, cam tot ce prindea. Ceea ce era şi mai grav era că omului, mai mult decît sexul în sine, îi plăcea să se laude cu performanţele sale. Avea poze cu toate femeile cu care se culcase şi mai nou, începuse să-şi înregistreze escapadele fără a-şi anunţa partenerele şi, mai ales, fără să se asigure că acestea nu aveau, cumva, şi un soţ gata să-şi iasă din fire. Prin urmare, Crane se lăuda oricui voia să-l asculte şi-şi arăta casetele oricui era dispus să se uite. Adică John Carpenter (fără nici o legătură cu regizorul), un pierde-vară pasionat de viaţa vedetelor. "Chimia" dintre cei doi era evidentă şi, cum Crane era încîntat că cineva îl ascultă cu interes, au devenit buni prieteni şi tovarăşi de dezmăţ. Charming, o să spuneţi. Cu siguranţă, exista cel puţin o persoană care gîndea la fel. Iată cum se explică, de altfel, ce a găsit Victoria Berry (o proaspătă prietenă), pe 29 iunie 1978, cînd s-a hotărît să-i facă o vizită surpriză în camera de hotel: cadavrul lui Crane, răstingnit pe pat, cu capul aproape distrus de nişte lovituri extrem de puternice şi cu un cablu electric (un cablu de video, pentru a fi mai precişi) strîns înnodată în jurul gîtului...
Carpenter a dispărut şi nu a fost de găsit timp de 14 ani. A fost arestat de abia în 1992 şi acuzat de uciderea lui Crane. Procurorul a încercat să convingă juriul că ar fi fost vorba de o crimă din gelozie, pentru că, vezi Doamne, Crane avea mai mult succes la femei. A susţinut chiar că arma crimei ar fi fost un trepied de la o cameră de filmat dar acest obiect nu fusese găsit vreodată. Avocatul lui Carpenter a negat acuzele. Cei doi, spunea el, erau prea buni prieteni şi Carpenter era mult prea devotat pentru a comite o asemenea crimă. Mai mult, exista o armată întreagă de soţi, taţi sau prieteni ofensaţi de măgăriile lui Crane gata să se răzbune. Carpenter a fost găsit nevinovat. Patru ani mai tîrziu a murit în urma unui atac de cord.
Fiction: Auto Focus, 2002, Paul Schrader
5. Dorothy Stratten
Pulp: La numai 19 ani, Dorothy Stratten (Miss April 1979 şi, mai mult ca sigur, Playmate-ul anului 1980) era unul dintre cele mai preţioase bunuri ale lui Hugh Hefner. Singurul inconvenient era Paul Snider, managerul şi, totodată, soţul fetei. Brutal, labil psihic şi obsedat de tînăra-i soţie, Snider reprezenta un continuu pericol. Hefner, uns cu toate alifiile, a încercat, în mod repetat, să scape de balastul incomod. Fără succes. Cînd lucrurile păreau a nu se mai schimba vreodată apăru mult aşteptatul salvator. Peter Bogdanovich, căci despre el este vorba, tocmai fusese părăsit de cea căreia îi făurise o carieră - Cybill Sheperd - pentru un vînzător de maşini. Deprimat, Bogdanovich încerca să se înveselească la conacul Playboy ocazie cu care o întîlni pe, citez, "cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată". Într-adevăr, înalta blondă cu ochii albaştri (în treacăt fie spus, Dorothy suferea de miopie forte şi nu vedea, fără ochelari, nici măcar la un metru în faţă), sîni mari şi aer de copil era o apariţie. Mai mult, Dorothy era veşnic drogată ceea ce, în ochii lui Bogdanovich însemna "demsel in distress". Regizorul i-a promis să o facă actriţă (reuşise cu Sybill care nu era nici pe departe un munte de talent) şi fata la crezut. A primit un mic rol în They All Laughed, semn că Peter îşi ţinea promisiunile şi ci doi s-au mutat împreună. Nu a existat prieten să nu-l avertizeze de potenţialul pericol numit Snider. Peter credea că se va rezolva cu bani. La fel credea şi Dorothy care, deşi ceruse divorţul, continua să-şi întreţină soţul.
Pe 14 august 1980, Dorothy a plecat de acasă spunîndu-i lui Bogdanovich că are să-i dea nişte bani lui Snider. Nu avea să se mai întoarcă... Cînd poliţia a năvălit în casa lui Snider, alertată de vecini, au găsit o imagine de coşmar. Dorothy, împuşcată în cap, era răstignită, cu burta în jos, pe pat. Un deget, smuls de la mîna cu care biata fată încercase să se apere, era înfipt în perete. Trupul îi era acoperit de sînge. Pe fund avea două amprente palmare, din nou însîngerate. Snider, de asemenea împuşcat în cap, era trîntit pe podea. Unul dintre ochi fusese mutat de suflul împuşcăturii către frunte, transformîndu-l într-un soi de ciclop. Circumstanţele tragediei au fost elucidate aproape imediat. Snider a împuşcat-o pe Stratten şi i-a siluit, timp de jumătate de oră, trupul lipsit de viaţă. Apoi, cuprins de remuşcări (sau de teamă) s-a sinucis.
Bogdanovich a fost anunţat de Hefner. Omul care făcuse Targets, The Last Picture Show, What's Up Doc? şi Paper Moon s-a transformat, peste noapte într-o epavă. Fără a se putea explica logic, s-a căsătorit cu sora mai mică a lui Dorothy, Louise.
Ironia face că, în seara în care Dorothy nu s-a întors acasă, Bogdanovich s-a arătat foarte îngrijorat dar a fost liniştit de fiica lui: "stai liniştit - nu-i ca şi cum a murit". Dorothy avea doar 20 de ani.
Fiction: Star 80, 1983, Bob Fosse.