L-am întâlnit pentru prima și singura dată pe Béla Tarr în vara lui 2025, la Cluj, unde venise la
TIFF să primească premiul pentru întreaga carieră. Am locuit aproape o săptămână în același hotel. Am stat în fiecare zi amândoi ore întregi pe terasa hotelului,
împărțindu-ne tăcerea, de câteva ori chiar la aceeași masă. Am vorbit puțin, fiindcă nu
m-așteptam ca autorul unor filme ca ale sale să poată prinde în cuvinte ceea ce a pus în imagini pe ecran. Firea lui era a unui rebel punk, cu trupul îmbătrânit prea devreme, căruia îi plăcea să mai răspundă doar întrebărilor puse de tineri. Pesimismul lui radical cultiva această formă de speranță. Asistentul meu, Andrei Eberhat, a profitat și a stat mult cu el de vorbă, când venea să mă ia de la hotel. El avea destule lucruri de întrebat, din cele la care lui Tarr îi plăcea să răspundă.
Ne-a spus atunci că îi stă în față o operație grea, căreia
s-ar putea să
nu-i supraviețuiască. Spiritul îi era însă atât de viu încât nu puteai crede că nu va trece și peste o astfel de încercare. În ultima
după-masă pe terasa de la Marriot era învăluit
într-un nor de tristețe neagră, ca aceea din care sunt făcute filmele lui și proza lui Krasznahorkai. Eu credeam
că-și privește opera lăsată în urmă și pe care o considera încheiată, când el se uita de fapt în viitor. Vestea morții lui
m-a izbit azi, de parcă
mi-aș fi pierdut un prieten din copilărie, ceea ce nu era cazul.
Nu? Prin 1963-1964 a fost purtat prin Europa corpul conservat al unui cetaceu numit cu efect Goliath, care a trecut și prin localitățile din pusta maghiară și cea a Banatului. Eu eram la începutul clasei a
VI-a sau a
VII-a când a ajuns Goliath la Teremia și
m-am dus
să-l văd cu sufletul la gură, fiindcă citisem deja de câțiva ani Moby Dick, ediția pentru tineret. Tarr
l-a văzut cu ceva timp înaintea mea la Pécs sau la Budapesta. Deci, de ce mă mir, ne știam din copilărie.
