Ce a vrut să spună cineastul Cristi Puiu în conferința din 31 martie 2026, care a avut loc în Aula Academiei Române?
Din înțelegerea unei actrițe:
"Cristi Puiu" vs. Hamlet: "a fi" sau "a juca"? "A trăi autentic" vs. "a disimula".
Spune Cristi Puiu: "Eu nu caut actori. Nu mă interesează actorii. Pentru mine nu există meseria de actor, există misiunea de actor." Apare aici o sarcină mai mare: "misiunea". Nu doar rolul, nu doar proiectul, nici premiile sau succesul, nu doar considerațiile publicului ori luminile reflectoarelor, ci "misiunea", condusă de adevărul interior și de rostul actorului în mijlocul lumii lui, misiunea venind din interior și împlinindu-se în afară, niciodată invers. Și aici aș sublinia - pentru că asta cred că spune Cristi Puiu - rolul vieții, "misiunea" aceasta, nu se referă doar la slujba scenei sau a platoului de filmare, ci la întreaga viață a actorului. La umanitatea lui! Pentru că Puiu vorbește despre om înainte de tot, înainte de profesie.
Când vorbește despre actor, Cristi Puiu nu atinge culmile pretențiozității, ci rămâne într-un registru firesc și accesibil. La prima vedere, discursul poate fi greu de procesat cerând o anumită disponibilitate interioară. Dar afirmațiile lui Puiu scot actorul dintr-o recunoaștere a performanței și îl reumanizează, amintindu-i de adevărul interior, de latura lui spirituală. "Misiunea" despre care vorbește Puiu face trimitere la o întrebare fundamentală de la începuturile vieții în actorie: "De ce ai ales să fii actor?".
Este o întrebare-cheie, adresată tocmai pentru a ajuta actorul să reflecteze cu grijă la alegerea acestui drum. Dar vine și ca o atenționare: să nu joci un rol în lume fără să-ți găsești adevărul interior. Acest "de ce?" devine imperios în lucru. El clarifică și justifică acțiunea în fața camerei, așa cum o face și în viață. Mulți dintre actori, poate, nu au trecut acest mic, dar esențial examen. Alții, cu siguranță, da.
Afirmațiile lui Cristi Puiu sunt căutări cu sens, duse la rang de "misiune" și menționate ca reper aici nu dintr-o poziție moralizatoare sau superioară, regizorul dându-se exemplu: "Pentru mine nu există meseria de regizor, există misiunea de regizor. Pentru că tu nu ești regizor când mănânci, când te îmbolnăvești - tu ești om..." Reiese întoarcerea la firesc, la sine, la adevărul pe care îl conținem în conștiința noastră dincolo de rolurile pe care le asumăm în societate. Atenția se focalizează asupra condiției umane, asupra omului și a nevoilor lui și ce anume îl aduce mai aproape de adevărul lui.
Spre deosebire de Hamlet al lui William Shakespeare și dilema dintre "a fi" sau "a nu fi", Cristi Puiu se folosește, în schimb, de această întrebare pentru a găsi echilibru și sens în preocuparea lui de cineast: "Filmez pentru că doar așa știu să mă rog."
E de amintit aici că nu doar sfinții se roagă, ci și noi, toți păcătoșii. Deși poate părea o abordare mistică și, pentru mulți, greu de înțeles, afirmația o percep ca pe o formă de sinceritate profundă, prin care regizorul își mărturisește deplina umanitate, dar și neputința în fața rugăciunii curate. De aici se desprinde nu atât o dimensiune patristică, cât una profund umană. Rugăciunea devine, în acest sens, un dialog în "Adevăr". Iar cinemaul devine, astfel, mijlocul prin care cineastul încearcă să rămână în "Adevăr". Însă "Adevărul" presupune "expunere", "curaj în fața umilinței", presupune jertfa pe care foarte puțini dintre noi suntem dispuși să o aducem. Dar câți dintre noi am ajuns la măsura sfințeniei? Și totuși, Cristi Puiu mărturisește fără perdea într-un fel sincer, alegând să stea în spatele camerei, nu din retragere, ci din conștientizarea propriei neputințe de a accesa rugăciunea altfel.
Pe Cristi Puiu nu-l interesează măștile sociale, ci omul din spatele lor: vulnerabil, autentic, expus firescului. Omul viu, dincolo de orice înveliș al lui social care ii creează un statut. "Omul nu este o tastă de pian pe care legile naturii cântă oricum." (Fiodor Dostoievski)
Mai înainte de orice rol sau funcție, suntem oameni. Asta spune Cristi Puiu. Adevărul nu se află nicidecum în profesie, ci în drama interioară a fiecăruia, în frământările existențiale și, în cele din urmă, în scopul final, în ce-ți dorești de la artă, ce urmărești de la activitatea creativă.
Omul are libertate interioară, liber arbitru și se definește prin conștiința lui și alegerile pe care le face, nu prin rolul lui din societate.
Orice conștientizare excesivă a sinelui poate duce la o sabotare a propriei firi, a autenticului care ar trebui să definească actorul, iar prin etichetă, omul se dezumanizează. Sarcina lui, ca și a actorului, devine astfel o misiune condusă de propriul adevăr interior și de o căutare lăuntrică profundă în artă.
Fiecare după posibilități: după inimă și după capacitatea de înțelegere a propriei existențe.
