Regizorul emigrant din Budapesta, Mihaly Kertesz, cel ce şi-a zis Michael Curtiz, este celebru pentru reuşitele sale filme de luptă cu Errol Flynn. În Septembrie 1939, în Europa izbucneşte războiul. Dar la Hollywood nu se schimbă nimic. Câţiva ani buni sunt prezentate tot musicaluri, comedii şi westernuri. Administraţia dă comandă Studiourilor Warner Bros. să se realizeze un film militant, explicit pentru angajarea Americii în război.
Howard Koch - unul din scenariştii oscarizatului în 1941 Sergent York - scrie o poveste, împreună cu fraţii Epstein. Ei pleacă de la piesa Toată lumea merge la Rick. Zic pleacă pentru că de ajuns, nu ştiu deloc unde să se ducă. Curtiz, celebru pentru scene de largă respiraţie, cu multiple detalii şi inovaţii tehnice, este la fel de derutat ca întreaga echipă de actori. Nimeni nu ştie ce se repetă sau ce se filmează. Şi, mai ales, nu se ştie ce va urma. Până în ultima zi de filmare, Curtiz nu a ştiut dacă să-şi lase eroina cu Rick sau să o facă să plece cu soţul ei.
Ceea ce a rezultat este o operă densă, stranie. Owen Marks a montat cu abilitate un dans al privirilor al unui triunghi, al unor sacrificaţi. Raporturile dintre personaje deconcentrează. Ingrid Bergman a tot declarat amuzată că nu ştia cum şi faţă de care din partenerii ei să-şi arate dragostea din scenariu. Şi magia vine tocmai din aceste priviri grele, obosite, hăituite. Din atmosfera exotică a unui platou, din accentele melodramatice, atât de tipice seriei B. Din condensarea acţiunii într-un singur loc. Din economia de mijloace. Din ţinuta morală a personajelor. Nici nu mai contează că Ilse ameninţă puţin cu pistolul ca atâtea eroine negative din anii '40 şi că-şi explică sacrificiul dublu cu capul pe umărul lui. Poate că tocmai jocurile acestea de-a iubirea şi de-a trădarea dau profunzime filmului.
Dar haideţi să ne reamintim de întâlnirea celor doi. Ilse, o Ingrid Bergman de o frumuseţe care taie respiraţia, intră în bar. Are un taior alb şi o pălărie care-i descoperă ca un reflector ochii şi buzele. Îl recunoaşte pe pianistul de culoare şi se apropie de el. "Play it again, Sam! / Cântă din nou, Sam". Şi cântăreţul, chiar dacă avea interdicţie, începe. As time goes by / Cum trece timpul învăluie întregul bar, inimile eroilor şi ale spectatorilor cinefili, pentru totdeauna. Rick apare, cu chip cinic, împietrit, flegmatic, un Humphrey Bogart aproape frumos. Şi cei doi se privesc lung, parcă jumătate de film, ca-n filmele sovietice. Un moment de poezie, una din atâtea altele din istoria filmului universal.
Distribuţia este într-adevăr internaţională. Bogart e american. Bergman - suedeză. Paul Henreid (Victor Laszlo) - austriac. Claude Rains (şeful poliţiei franceze) - englez. Conrad Veidt - german. Dalio - francez. Corina Mura - sud-americană. Peter Lorre - ungur. Leonid Kinsky - polonez. Iar când Victor Laszlo se opune cântecelor nemţilor din bar cu Marsilleza şi toate personajele se antrenează în acest cod al onoarei, secvenţa este străbătută de curenţi electrici. Chiar şi acum după atâta timp. Vă daţi seama ce efect a avut în timpul războiului?
La final, pe aeroport, alături de şeful poliţiei franceze, Rick lansează în eter şi în ceaţă replica istorică "Louis, cred că ăsta e începutul unei frumoase prietenii". O magie căreia i se înclină şi Woody Allen în parodia Play it again, Sam şi Emir Kusturica în Pisica albă, pisica neagră, unul din personajele de aici fiind mare fan al acestei replici de final. Iar despărţirea dintre Rick şi Ilse, înduioşătoare şi pudică, doar cu arătătorul lui atingându-i bărbia de două ori şi acel celebru "kid" este mai puternică decât o scenă de sex explicit.
Dacă s-ar fi ales o soluţie siropoasă, cu tipicul happy-end, istoria filmului ar fi pierdut una din cele mai dezlânate şi mai puţin coerente dintre capodoperele ei. Şi, de ce să nu recunoaştem, şi una dintre cele mai romantice. Colorizarea de curând făcută pe computer nu a reuşit să ştirbească nimic din farmecul aparte al acestui film. Ba, din contră.