Dilema Veche / ianuarie 2010
Agora
Unul dintre scopurile filmului Agora e acela de a populariza figura unei eroine a intelectului: Hypatia, care a trăit în provincia romană Alexandria în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea d. Ch., îndeletnicindu-se cu filozofia, astronomia şi matematica, şi a murit ucisă de nişte fanatici creştini. În această privinţă, regizorul Alejandro Amenábar şi co-scenaristul său, Mateo Gil, au făcut o treabă respectabilă: jos pălăria în faţa refuzului lor de a-i inventa eroinei o poveste de dragoste, ca s-o facă mai "accesibilă" marelui public. Căci aşa procedează, de obicei, cineaştii care vor să facă cinema popular din vieţile intelectualilor: pornind de la premisa că "marele public" n-ar putea niciodată să empatizeze cu un personaj (mai ales feminin!) care se defineşte în primul rînd printr-o pasiune de ordin intelectual, ei aleg să-l definească printr-o pasiune de ordin sentimental, la nevoie inventînd una. De exemplu, în recentul film Becoming Jane, performanţa literară a lui Jane Austen e prezentată, insultător, drept produsul unui eşec amoros, ca şi cînd o performanţă în zona aceea nu se poate explica decît printr-o neîmplinire în zona cealaltă, ca şi cînd o femeie, oricît de importantă, nu se poate defini decît în relaţie cu un bărbat. Este, deci, spre cinstea lui Amenábar că, în filmul lui, Hypatia (Rachel Weisz) nu se defineşte prin vreo pasiune amoroasă, ci, dimpotrivă, prin faptul că pune alte lucruri - cercetările ei astronomice, munca ei de pedagog (la care ar trebui să renunţe dacă s-ar mărita) - mai presus de asta.

Nu se defineşte în relaţie cu vreun bărbat. Bărbaţii din jurul ei - în primul rînd Orestes, un discipol de-al ei, şi Davos, un sclav cu mintea curioasă, pe care Hypatia îl lasă să participe la cursurile ei - sînt cei care se definesc prin raportare la ea. Ea nu se schimbă pe parcursul filmului, ei, da. Ea constituie reperul de raţionalitate şi deschidere intelectuală de care ei se îndepărtează mergînd cu valul triumfător al creştinismului - fostul sclav devenind un apărător feroce al noii ordini creştine, fostul discipol creştinîndu-se şi el în interesul carierei lui politice. Agora nu e un film cu un erou şi o eroină: toate calităţile eroice sînt numai la ea. În schimb, drama e la ei, în conflictul dintre loialitatea lor faţă de valorile reprezentate de Hypatia şi presiunea religioasă de pe capul lor - presiunea care se exercită asupra lui Orestes pentru ca acesta s-o condamne ca vrăjitoare, presiunea care se exercită asupra minţii lui Davos pentru ca aceasta să se închidă de tot.

După cum probabil că s-a înţeles deja, filmul e făcut şi cu un al doilea scop: acela de a fi un fel de pandant cinematografic al recentului val de cărţi de popularizare a ateismului, semnate de autori ca Richard Dawkins, Christopher Hitchens şi Sam Harris. Şi pe frontul ăsta, abordarea lui Amenábar e una respectabilă. Evident că într-un asemenea demers e greu de evitat un anume schematism dramaturgic (sesizabil, aici, în evoluţia personajelor masculine), dar schema e una elegantă ca desen, fără forţări sau îngroşări. Fără ca scenariştii să le forţeze în vreun punct, cele două personaje masculine ajung în situaţia în care nu-şi mai pot împăca loialitatea faţă de Hypatia cu loialitatea cerută de religie: Orestes nu mai poate tolera pe lîngă el o femeie ca ea - o învăţătoare obişnuită să ia cuvîntul în adunări de bărbaţi - decît ieşind din cuvîntul Sfinţilor Părinţi; Davos nu-şi poate închide mintea suficient de bine încît să se transforme în braţul înarmat al Domnului, căsăpitor de mozaici şi de politeişti, continuînd totodată să se agaţe de amintirea ei. Să fie oare suficient pentru a demonstra că a avea o minte religioasă a fost, este şi va fi întotdeauna incompatibil cu a avea o minte deschisă, raţională, curioasă etc.? Fireşte că nu, dar liber-cugetătorismul are şi el dreptul să aibă martiri şi sfinţi, la fel ca religiile, şi a-l acuza pe Amenábar de parti-pris antiteist e la fel de lipsit de sens cum ar fi să acuzi un cineast religios de parti-pris antiateu.

Asta este Agora - un discurs dramatic avînd ca scop popularizarea ateismului - şi a-l acuza că este ceea ce este nu duce nicăieri. Eventual, poate fi acuzat că e un discurs necivilizat, care deformează grosolan adevărul istoric, numai că nu e cazul: în termenii lui - care, repet, sînt termenii unui discurs de popularizare -, e inteligent şi elegant. E adevărat, în momentele de maxim dramatism aş fi preferat să aud altă muzică decît inevitabila jelanie care pentru mulţi regizori pare să fi devenit sinonimă cu ideea de antichitate. Şi, atunci cînd o secvenţă se deschide cu imaginea unor furnici mişunînd pe o piatră, pentru a se închide cu imaginea multor creştini, filmaţi de sus, mişunînd printr-o piaţă, întocmai ca furnicile din primul cadru, nu se poate spune că figura de stil e una subtilă. Dar asemenea stridenţe retorice sînt rare.


Regia: Alejandro Amenábar Cu: Rachel Weisz, Max Minghella, Oscar Isaac, Ashraf Barhom, Michael Lonsdale

2 comentarii

  • Filmul prezintă adevărul istoric
    Profu\' de religie, 24.02.2010, 08:41

    Iată ce a scris Mircea Eliade în Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, cap. XXX, paragraful 239:

    ...Oricum ar sta lucrurile, convertirea lui Constantin a asigurat creştinarea oficială a Imperiului. Primele simboluri creştine au început să apară pe monede din anul 315, iar ultimele imagini păgâne dispar în 323. Biserica primeşte un statut juridic privilegiat, adică statul recunoaşte validitatea sentinţelor tribunalului episcopal, chiar în materie civilă. Creştinii acced la cele mai înalte demnităţi şi măsurile de restricţie împotriva păgânilor se înmulţesc. Sub Theodosie cel Mare (379-395), creştinismul devine religie de stat şi păgânismul este interzis definitiv; prigoniţii devin prigonitori...

    ...Pe de altă parte, solidaritatea creştinilor era fără egal; comunitatea îşi lua asupra ei sarcina întreţinerii văduvelor, orfanilor, bătrânilor şi îi răscumpăra pe cei căzuţi în mâinile piraţilor. În timpul epidemiilor şi asediilor oraşelor, creştinii erau singurii care se îngrijeau de cei răniţi şi îi îngropau pe cei morţi. Pentru toţi dezrădăcinaţii Imperiului, pentru victimele alienării culturale şi sociale, Biserica era singura speranţă de a dobândi o identitate, de a găsi sau de a regăsi o semnificaţie existenţei...

    ...Înnoirea cea mai neaşteptată şi care a avut consecinţe considerabile în istoria religioasă, culturală şi socială a Europei a fost monahismul, caracterizat prin separarea de lume şi printr-un ascetism foarte sever...
    ...După cum remarcă Peter Brown, călugării îşi aleseseră de bunăvoie "anticultura", pustiul şi peşterile...

    ...Către finele sec. al IV-lea, se asistă, din Mesopotamia până în Africa de Nord, la un val de violenţe săvârşite de călugări: în 388 ei incendiază o sinagogă din Callinicum, lângă Eufrat, şi terorizează satele siriene în care se găseau temple păgâne; în 391, patriarhul din Alexandria, Theofil, îi cheamă pe călugări să "cureţe" Serapeumul, citadela marelui templu al lui Serapis. În aceea epocă ei pătrund cu forţa în casele păgânilor ca să caute idoli. În 415, un grup de călugări fanatici comit una din cele mai odioase crime din istorie: ei o lişează pe Hypathia, nobila femeie-filosof din Alexandria, pe care discipolul ei, episcopul Synesios, o evoca astfel: "mamă, soră, profesoară şi binefăcătoare".
    În Orient, episcopii îi ocrotesc pe călugări ca să-şi întărească propria situaţie: împreună, episcopi şi călugări, se pun în fruntea poporului şi îi dictează acestuia opiniile...

    Fără cuvinte...

  • Agora
    Aurora., 03.06.2010, 01:41

    M-ati convins sa vad fimul asta.
    Nu stiu de ce am ezitat... de fapt, cred ca am citit ceva recenzii negative, dar n-ar fi trebuit sa plec urechea; Rachel Weisz este una dintre preferatele mele pana la urma...

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus