Hypatia are însă nenorocul de a se afla la răscrucea unor paradigme sociale şi religioase, care, sub o formă sau alta, vor străbate şi secolele următoare, stîrnind aceleaşi patimi sîngeroase. Alexandria, cu decorul ei reconstituit admirabil, chintesenţă a unei întregi civilizaţii deja apuse, devine teatrul confruntării dintre pasiunile păgînilor şi ale creştinilor, dintre pasiunile umane, în general, în numele unui adevăr tulbure, întinat de umori subiective, un adevăr de culoarea sîngelui. Paradigma antică se arată deja neputincioasă dinaintea noilor întrebări care îl frămîntă pe om, nu mai poate răspunde mulţumitor cu privire la locul şi la rostul lui în Univers. O nouă paradigmă este gata să-i ia locul, dar nu paşnic, nu mînată de iubirea pe care o propovăduieşte, ci prin foc şi spadă. Încă dominată de viziunea crudă a Dumnezeului necruţător din Vechiul Testament, religia creştină nu şi-a însuşit iubirea şi iertarea.
Cu capul în nori, cercetînd mişcarea Universului, Hypatia nu poate iubi omul ca întrupare concretă, în carne şi oase, ci numai Ideea de om. Ea este însă capabilă de înţelegere şi de iertare. Oarbă dinaintea omenescului din cei care o înconjoară şi o iubesc, ea tinde către absolut, preocupată de armonia cerească, ignorînd noua aşezare a lumii, mişcarea semenilor ei şi motivele care o determină. Întreaga miză a filmului izvorăşte din această confruntare între aspectele parţiale ale adevărului, între raţiune şi credinţă, între spirit şi trup. Păgînismul şi creştinismul sînt doar două faţete ale unei realităţi mult mai simple, aşa cum este şi iudaismul, noua ameninţare a creştinilor mulţumiţi de supremaţia dobîndită într-o Alexandrie pe zi ce trece tot mai anarhică.
Şi ca o umbră, printre toţi se strecoară sclavul Davus, păgîn convertit la creştinism, dar îngrozit de culoarea roşie a adevărului pe care îl apără. Deşi îndrăgostit de Hypatia, rugîndu-se noului Dumnezeu să o lase pură, Davus fuge în tabăra creştinilor. Rămîn doar cîteva priviri fugare, o amintire, cerul care îi uneşte şi moartea. Iar aceasta îi uneşte şi mai mult. Acuzată de vrăjitorie şi de necredinţă, Hypatia este condamnată. În fond, cam aceleaşi capete de acuzaţie ca şi în cazul lui Socrate. Nimic nou sub soare. Aceleaşi Idei îi guvernează pe păgîni şi pe creştini. Prinsă de creştini, Hypatia va fi lapidată. Cît de diferit de îndemnul lui Iisus: "Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintîi cu piatra în ea" (Ioan 8, 7). Iar aici, în scena finală, filmul îşi capătă întreaga greutate: toată cruzimea războirii între credinţe este transfigurată, dincolo de orice adevăr, prin dragostea omenească dintre păgînă şi creştin, care se împlineşte întru moarte. Poate că aşa îi este dat marii iubiri: să cunoască adevărata împlinire doar pusă faţă în faţă cu moartea. Atingerea morţii este duioasă precum o îmbrăţişare într-o clipă de iubire, transcende credinţele şi opiniile despre adevăr, este atît de omenească, tocmai pentru că moartea dă adevărata dimensiune a omului, este singurul lui adevăr.
Credinţa se întăreşte prin privirea celor doi, se scurge prin ea, ca un fluid, împăcînd-o pe Hypatia cu propria moarte şi făcînd-o mai umană prin atingerea îndrăgostită a lui Davus, care, la rîndul lui, capătă sensul adevărat al credinţei apărate pînă atunci doar cu spada. Păgînismul şi creştinismul sînt unite printr-o privire foarte omenească, îndurerată şi, totodată, plină de iubire, aşa cum a fost, poate, şi privirea lui Isus pe cruce. Întregul film Agora se cristalizează în această scenă finală, care îi conferă noima fără de care şirul luptelor însîngerate nu ar fi fost decît un episod ca oricare altul din lunga istorie înăbuşită în sînge a omenirii.
Dincolo de dogme, dincolo de concepţii filozofice asupra lumii, sensul adînc al istoriei trebuie căutat în om, în fiecare dintre noi, în putinţa sau neputinţa noastră de a cuprinde cu mintea ceea ce ne transcende. Moartea Hypatiei capătă, prin urmare, un sens soteriologic: pe ea o mîntuieşte de trufia filozofiei, a cunoaşterii vane, fără un obiect care să-i confere raţiunea ultimă (cauza primă, dacă este să o spunem în termeni aristotelici) şi o umanizează, iar pe Davus îl ridică de la patima prea umană a credinţei spre adevărata ei esenţă, spre iubirea christică; crimele lui în numele unei credinţe neînţelese sînt transsubstanţializate de iubirea omenească. Şi de-aici tragedia iubirii sale: să ucidă din prea multă iubire, pentru a mîntui persoana iubită de suferinţă şi de umilire. Este jertfa supremă adusă unei iubiri - omeneşti sau divine, nu mai are importanţă.