Pe de o parte, regizorii "creştini" (în speţă, Pavel Lungin, care face valuri în lumea ortodoxă) pledează pro, dar vând un produs fals. Creştinismul lor e bun şi jertfitor, dar prea omeneşte de coerent. Intră perfect în sertarul în care l-a aşezat raţionalismul ultimelor veacuri. E vlăguit de dimensiunea lui paradoxală, explozivă, incitatoare pentru oricine dă cu nasul prin paterice vechi şi vieţi de sfinţi. Personajele sale sunt schematice şi didactice (vezi călugărul din Ostrov sau mitropolitul din Ţarul).
Pe de altă parte, regizorii "necreştini" fac priză la un alt schematism, acela livrat de ideologia corectitudinii politice. Conform acesteia, a crede în ceva înseamnă automat a devaloriza altceva, deci a discrimina, deci a nu tolera. Nu stereotipul creştinismului pios şi plicticos este luat în vizor, ci acela al creştinismului fanatic şi intolerant.
Amenábar resuscitează fantasma teroristului, dar are ingeniozitatea de a-l căuta într-o epocă mai puţin curtată până acum: Antichitatea. Creştinii primelor secole sunt o sectă violentă şi intolerantă, nişte nazişti avant la lettre: nu scot pistolul când aud de cultură, dar aruncă cu pietre şi bolovani sau dau foc. Parabalanii, un fel de trupe de comando creştine, spintecă necredincioşii cu rânjetul satisfăcut cu care dulăii ţarului rus aruncau în sus găinile şi le prindeau în vârful săbiei. În mod straniu, parabalanii poartă veşminte negre, lanţuri groase, chiar şi ceea ce par a fi tocuri de... cartuşe. De la prima lor apariţie, evocă stereotipul talibanului. Ei reactualizează toate clişeele deja clasice: sunt ignoranţi (susţin că pământul e centrul universului), sunt mânaţi de o credinţă oarbă (nu-şi pun întrebări, pentru că au doar certitudini) şi sunt convinşi că Dumnezeu e bine să fie impus prin orice mijloace.
Cel mai caricatural personaj este Chiril al Alexandriei, pe care Amenábar nu a avut deloc curiozitatea să-l cerceteze în toată anvergura sa istorică. Asemenea ţarului lui Lungin, Chiril al lui Amenábar este schema liderului criminal şi răzbunător, care recurge la sloganuri divine pentru a-şi justifica fanatismul. El vrea să "cureţe" oraşul de evrei (o vorbă care îi trezeşte oricui spectrul purificărilor etnice). Creştinii conduşi de parabalani ard mormanele de cadavre de evrei, într-un cadru tras parcă dintr-un film despre Auschwitz. Faptul că acest cărturar şi episcop antic este unul dintre marii sfinţi ai Bisericii nu este decât prilej de ironie spre finalul filmului, şi nicidecum o pistă pentru regândirea unor "adevăruri" pe care Amenábar vrea să le luăm ca atare.
Ţinta acestei secte violente este un personaj extrem de corect politic: Hypatia, o femeie care nu se suprapune deloc pe modelul tradiţional de femeie, căci îşi reneagă maternitatea şi îşi cultivă intelectul / cariera. Tot Hypatia pledează pentru înţelegere între toate religiile, fără deosebire, şi susţine cu mândrie că nu crede în nici un zeu, ci doar în filozofie.
Ca să revenim la întrebarea de la începutul articolului, Agora lui Amenábar incită pentru că pune cu măiestrie în scenă toate fricile şi fantasmele occidentalului de astăzi - simplificat şi gros, dar cu un ritm narativ bine susţinut şi un dramatism abil. Talibanul veşnic e o temă de impact care nu se va epuiza curând, ba dimpotrivă, şi-ar putea descoperi avataruri în cele mai diverse epoci istorice. Şi, să recunoaştem, e mai confortabil să cauţi talibanul printre creştini decât printre alte religii care s-ar putea să reacţioneze dur.
P.S.: Am remarcat cu un zâmbet cum Terry Gilliam, în The Imaginarium of Doctor Parnassus, reface tema eminamente creştină a ispitirii de către diavol într-un decor... budist. Cu siguranţă, e mai filozofic aşa.