Mi-ar plăcea să văd un film la rece, chirurgical (ca All the President's Men) despre un proces de beatificare sau de canonizare, unde graţia să se formeze tăcut din frecarea rotiţelor angrenajului perfect care e Vaticanul, în loc să văd cum un preot îşi pierde şi-şi recâştigă tremurând credinţa, în timp ce investighează un dosar de beatificare. Dintre filmele recente care au legătură cu sfinţenia, doar Breaking the Waves, de Lars Von Trier, poate mişca ceva în tine. Dar eroina care se sacrifică pentru cel iubit nu e văzută unanim ca sfântă. Am citit un text în care Bess e considerată de un jurnalist dezechilibrată psihic. Motivul e faptul că pretinde că vorbeşte cu Dumnezeu. Miracolul prin care moartea ei îi salvează soţul e cu "m" mic, nu se mai vede. N-are rost să pomenim The End of the Affair (1999), unde sfinţenia e tratată în cheie hollywoodiană şi livrată ca sticluţele cu mir la Ierusalim. Filmul realizat de Neil Jordan după romanul lui Graham Greene spune o poveste reală, dar atât de formatată încât nu poate face să vibreze decât straturile superficiale ale emoţiei.
Că suntem tot mai departe de graţie o demonstrează şi faptul că cele mai bune filme despre sfinţenie sunt tot cele vechi. Da, suntem nostalgici şi aici. Dar cuvântul nostalgic sună dubios pentru un film mai modern decât multe filme de azi. E vorba despre La passion de Jeanne d'Arc. Danezul Carl Th. Dreyer l-a filmat în 1927. Negativul original a ars în 1928, regizorul a remontat filmul din dublele rămase, dar şi această variantă a ars într-un incendiu, şi Dreyer a murit, în 1968, convins că toate copiile care circulau nu reprezentau filmul pe care-l frichinise în 18 luni de filmare (în continuitate), chinuind-o mai ales pe interpreta principală, pe care se spune că a privat-o de somn şi mâncare ca să intre cât mai bine în rol. În 1981 - n-am avut cum verifica informaţia, ştiu că sună ca un miracol sau ca o făcătură (vedeţi ce fină e graniţa!) -, un îngrijitor de la un ospiciu din Oslo a descoperit într-un dulap o copie daneză originală, curată şi completă a filmului. Cinemateca Franceză a restaurat-o şi noi o putem vedea azi până şi pe youtube. Pe Renée Jeanne Falconetti (unii îi spun şi Maria Falconetti), Dreyer a descoperit-o la 34 de ani într-un teatru parizian, jucând comedii. După această experienţă totală a şi părăsit cinemaul. În timpul războiului a fugit în Argentina, unde a murit în 1946, la 53 de ani. (Toate biografiile sale de pe internet constată cu satisfacţie că a fost incinerată, iar site-urile cu morţi spun că cenuşa i-a fost risipită. Nu se ştie cauza morţii.)
De ce La passion de Jeanne d'Arc e unul dintre cele mai bune filme care s-au făcut vreodată? Într-o perioadă în care cinemaul creştea (şi nu i se formaseră corzile vocale), Dreyer (care nu avea de la ce maestru sau şcoală să se revendice din simplul motiv că nu exista o tradiţie) îşi ascultă instinctul. Filmează numai în prim-plan şi cadre medii (recent, numai în Le Fils, de Jean-Pierre şi Luc Dardenne, am mai văzut această găselniţă angoasantă). Găseşte o extraordinară actriţă pe a cărei figură lasă aparatul să înregistreze schimbarea lentă a stărilor sufleteşti aşa cum se perindă norii pe cer. Falconetti a fost o mare actriţă nu pentru că era expresivă, ci pentru că în epoca în care se purtau ochii daţi peste cap, ea interioriza. Asta din punctul de vedere al tehnicii, pentru că ce face ea în film dă exact măsura sfinţeniei, care înseamnă să fii pe jumătate în altă lume. Falconetti joacă doar din ochi, ea ridică ochii spre cer ca şi cum ar fi deja cu un picior acolo. Jocul ei transfigurat e supra-terestru, dar filmul e în acelaşi timp uman, şi aici intervine geniul lui Dreyer. A scris scenariul folosind transcrierea originală a procesului din 1431, lucru pe care ni-l comunică încă de la început, arătându-ne nişte braţe răsfoind dosarul - ceea ce face din întreg filmul un flashback. Concentrat numai pe proces şi pe execuţie, filmul are credibilitatea adevărului istoric, dar şi inteligenţa filmelor de mai târziu despre dezbateri de idei desfăşurate ca un meci de ping-pong. Fiecărei întrebări riscante Ioana d'Arc îi răspunde (prin inserturi, pentru că filmul e mut) exact ce trebuie. Nu minte, dar nici nu spune tot despre relaţia ei cu Dumnezeu ca să fie incriminată. Felul în care Dreyer şi-a ales actorii, felul în care cadrează şi în care montează succesiunea expresiilor lor, empatia pentru detalii mărunte dar decisive şi sincere, lipsa de grandilocvenţă şi de metafizică scremută ţin de un simţ cinematografic aflat cu mult înaintea epocii. La passion de Jeanne d'Arc (în care joacă şi actorul de origine română Alexandru Mihăilescu) a avut o glorie târzie, dar definitivă. Ca şi Ioana d'Arc. A fost beatificată în 1905 şi canonizată în 1921.