Shelley
Elena, o tânără româncă, pleacă în Danemarca pentru a lucra ca menajeră şi pentru a-i asigura un trai mai bun băieţelului ei, rămas acasă. Se angajează în casa soţilor Louise şi Kaspar, undeva la munte, într-o pădure de lângă lac. Toate bune şi frumoase, până în clipa în care Elena devine, la propunerea lui Louise, mama surogat pentru copilul pe care aceasta nu-l poate avea. Dar, treptat, Elena se simte tot mai rău, nu mai doarme, are vedenii, crize, şi orice lucru pare să se întoarcă împotriva ei şi a tuturor celor care au acceptat, cu bună ştiinţă, această bizară substituire de mame.
Dacă povestea ar fi fost ceva mai mult decât atât, dacă ar fi avut măcar punct culminant (că, deh, cine mai speră la deznodământ / final în cinema, în ziua de azi?), aş fi fost bucuros să recomand Shelley ca horror autentic şi ca film care confirmă că nu doar Kubrick, Friedkin sau Verbinski se pricep la speriat oamenii în sala de film. De speriat, ce să zic, ne-am speriat şi noi la Shelley, dar atât. Şi sunt convins că regizorul m-ar înjura, în mintea lui, dacă ar citi ce scriu aici, dar n-am de ales: filmul e o uriaşă colecţie de artificii horror, care pregătesc migălos o desfăşurare de acţiuni care întârzie să se întâmple până în ultimul minut, când apar creditele la final.
Practic, tot ceea ce trebuie să existe într-un film pentru ca filmul să fie horror, există aici ca soluţie de scenografie, de sunet şi actorie, făcând din povestea Elenei un caz foarte convingător de alienare. Veţi găsi, aici, ingredientele care aplică cu succes (şi respectă cu sfinţenie) reţeta canonică a filmului de groază, confirmată şi răsconfirmată de la Nosferatu sau Psycho încoace: contra-plonje-uri care deschid scena, gros-planuri obscure, perspective răsturnate, şoapte, picuri de apă în vană, uşi care scârţâie, siluete în umbră, pâlpâit de lumânare, cadre întunecoase cu apă şi stufăriş, muzică sepulcrală, noapte permanentă, contre-jour-uri în faruri de maşină etc. În plus, Cosmina Stratan în rolul Elenei este o remarcabilă gravidă pe moarte, aflată în descompunere, jucând alienarea şi boala într-un fel pe care greu vi-l puteţi imagina. De asemenea, Ellen Dorrit Peterson (pe care o ştiţi din Blind / Orbire, prezent la TIFF 2014) aduce pe ecran exact acea glacialitate nordică, inexpresivă, golită de emoţie, perfectă în astfel de scenarii. Toate sunt la locul lor, fluent, corect, într-o strategie ireproşabilă de anticipare a unor grozăvii care, aşteptându-le, vă fac să vă doară stomacul.
Dar stomacul vă doare degeaba. Filmul e doar "ingrediente"; lipseşte esenţialul, adică "mâncarea", adică povestea. Sau e ca şi când eşti gata să pleci la drum, alimentezi maşina, o speli fain-frumos, îi dai cheie, dar n-o bagi în viteză. Eu, unul, nu cred în asemenea proiecte, care mai degrabă dau gustul, decât să ne facă să gustăm. Este vorba, cred, despre incapacitatea scenaristului (adică a regizorului) de a duce la capăt o poveste cu ambiţii atât de mari. Povestea e scrisă strict ca intrigă, oprindu-se acolo unde ar fi trebuit să înceapă şi să devină cursivă pe modelul cauză-efect. De ce, de pildă, sarcina Elenei produce nenorociri? Pentru că e o naştere nebinecuvântată de Dumnezeu? Dar oare cred aceste personaje în Dumnezeu, sau într-o etică tip instanţă, îşi manifestă ele în vreun fel principiile, au ele vreo conversaţie, una măcar, referitoare la etică / suflet? Nu, nu există nimic. Cauzalitatea e fragilă spre inexistentă, în Shelley, lăsând să existe doar învelişul de efecte, de dragul spectacolului thriller. Filmul este o capcană - una strălucită -, care ne aduce aminte de The Shining. Din păcate, cu nostalgie.
Filmul mai rulează joi, 2 iunie 2016, ora 17.30, la Cinema "Victoria".
Danemarca, 2016, 93 min
Regie: Ali Abbasi
Scenariu: Ali Abbasi; Maren Louise Käehne
Imagine: Nadim Carlsen; Sturla Brandth Grøvlen
Distribuţie (parţial): Ellen Dorrit Peterson; Cosmina Stratan
Cine-concert: La passion de Jeanne d'Arc
Despre filmul din 1928 al lui Carl Th. Dreyer, La passion de Jeanne d'Arc, n-o să scriu din punct de vedere critic, fiindcă nu sunt în măsură acum să reevaluez ceva ce a fost confirmat, valoric, timp de un secol. Voi scrie doar că l-am revăzut într-o proiecţie care, cred, va rămâne în minţile celor care au avut ocazia să fie acolo. Proiecţia a avut loc la biserica romano-catolică "Sf. Treime" din Cluj-Napoca şi a fost acompaniată la orgă, live, de către Touve R. Ratovondrahety (Paris).
N-a fost unica proiecţie; a fost a doua, iar eu văzut-o pe aceasta fiindcă la prima nu prinsesem bilet. Pe scurt, a fost genul de moment cinematografico-uman care ne-a adus tuturor aminte ce e TIFF: o întâlnire între om şi cinema, la un nivel de emoţie care doar în festivalurile cu identitate se atinge. Am văzut, în întunericul bisericii, în întunericul ăla tăiat de luminile proiecţiei, zeci de feţe cu ochii pironiţi în ecran, în poziţii incomode, dar încremenite aşa timp de minute bune. Nu e puţin lucru ca un film alb-negru, mut, din 1928, acompaniat de orgă, să-i ţină pe utilizatorii de Facebook ca pe ace, timp de 82 de minute.
Da, e TIFF.
Proiecţia filmului a avut loc în biserica romano-catolică "Sf. Treime" din Cluj-Napoca şi a fost acompaniată live, la orgă, de către Touve R. Ratovondrahety.
Franţa, 1928, 83 min
Titlu original: La passion de Jeanne d'Arc
Regie: Carl Theodor Dreyer
Scenariu: Joseph Delteil; Carl Theodor Dreyer
Imagine: Rudolph Maté
Distribuţie (parţial): Maria Falconetti; Eugene Silvain
Descarcă programul TIFF 2016 aici..