Şi anul trei la Colegiul vrăjitorilor de la Hogwarts este plin de surprize. Copiii au mai crescut, Harry (Daniel Radcliffe) are aceleaşi probleme cu familia “vitregă” şi este nevoit să uzeze de puterile sale pentru a o face pe nesuferita mătuşă Marge (Pam Ferris) să plutească precum un balon prin văzduhul britanic. Din fericire interdicţia de a nu face vrăji în afara şcolii este anulată chiar de ministrul Magiei, iar Harry se trezeşte - o dată cu începutul studiilor - vânat de un periculos şi enigmatic vrăjitor, Sirius Black, evadat din închisoarea de maximă securitate de la Azkaban. Printre noile personaje ale serialului se numără Dementorii, paznici terifianţi din Azkaban (şi aici logica povestirii suferă o fractură: cum de l-au lăsat pe Black să evadeze?), o creatură magică simpatică - hipogriful, proporţii egale de vultur şi cal -, dar şi obiecte nemaipomenite precum Autobuzul Cavalerilor, care nu prea ţine seama de semnele de circulaţie şi, normal, de legile clasice ale fizicii.
Raporturile dintre Harry şi prietenii săi nu sunt mult schimbate faţă de cele din seriile precedente, profesorii îşi păstrează aceeaşi aură a misterului şi misterelor predate în ore de curs ce frizează uneori psihanaliza - profesorul Lupin (David Thewlis) care propune Talismanul protector ca o eliberare de frustrările spaimei sau Sibyll Trelawney (Emma Thompson) o inspirată dăscăliţă de prognozare a viitorului cu diverse metode deloc ortodoxe.
Noul regizor al seriei, Alfonso Cuaron, mexicanul care s-a format pentru film studiind filozofia şi din a cărui creaţie am mai văzut Marile speranţe şi Mica Prinţesă, păstrează ritmul precedentelor părţi ale aventurilor micilor magicieni în devenire, utilizând cu inteligenţă aportul efectelor speciale, fără abuzuri inutile, conferindu-le firesc într-o lume guvernată de surprize de tot felul.
Itinerarele fantastice ale copiilor dobândesc credibilitate şi operatorul Michael Seresin (colaborator cu Alan Parker la nouă filme, dar şi cu francezul Gérard Pires) exploatează inspirat dinamica şi proporţiile decorurilor naturale pentru a desena atmosfera greu de uitat din Pădurea interzisă, de la cârciuma “Trei mături” sau de la “Cabana vaietelor”. Obiectele, decorurile capătă însufleţirea menită să genereze spaima şi teama, orele de clasă sunt dominate de atmosfera terifiantă a magiei negre, decorurile din colegiu capătă o stranie independenţă, deloc lipsită de poezie, iar uneori, ceea ce este şi mai important, apar sugestive note de umor negru (vezi secvenţa de pe coridoarele pline cu tablouri de la colegiu, în care personajele însufleţite ale unor pânze celebre intră într-un fantastic dialog). Prospeţime, ritm, dinamism şi suspans sunt câteva atribute ale celei de-a treia serii din Harry Potter, care nu-i vor dezamăgi pe fanii simpaticului vrăjitor cu trăsături dickensiene şi performanţe de roman gotic.
Premiera celei de-a treia serii ne-a readus în minte dispariţia marelui actor englez care a fost Richard Harris (Dumbledore) înlocuit în această serie de Michael Gambon (unul dintre tovarăşii lui Laurence Olivier la compania originală a Teatrului Naţional Old Vic). Michael Gambon este însă la înălţimea predecesorului său.
Basm modern, în care nu violenţa primează, ci mai ales spiritul provocator al universurilor paralele cu aparenţele realităţii umane, cu personaje ataşante şi care nu se iau întotdeauna prea în serios, Harry Potter şi Prizonierul din Azkaban marchează un succes pe care fanii lui J.K. Rowling îl vor aprecia. De altfel, nu este de mirare că doar în primul week-end de premieră filmul a adus producătorilor aproape 100 de milioane de dolari. Şi merită cu vârf şi îndesat.