De ce îmi place Harry Potter...

(*** / *****)

Înainte de războiul inter-(sau poate mai bine zis "intra-")cronicăresc dintre Alex. Leo Şerban şi Andrei Gorzo pe tema Kill Bill, ţin minte că existase unul pe tema Stăpânul inelelor între aceiaşi autori (ce-i drept, "război" de mult mai mică amploare)... Iar Andrei Gorzo spunea despre cei care deja pot fi numiţi "anti-fani" Lord of the Rings că văd în filmul (pentru că, în ceea ce-i priveşte pe "fanii" LOTR, nici nu există o "serie", ci doar un mare film) lui Peter Jackson un imens joc pe calculator şi că aceştia preferă, din astfel de motive, Harry Potter...

Aici, mă recunosc vinovat: îmi place seria în cauză, deşi, băgaţi de seamă, nu mă auto-numesc "fan" al acesteia. Or, dacă ignoranţa îi face pe unii să califice filmele cu vrăjitorul deja adolescent drept "joc pe computer", trebuie subliniat, înainte de toate, că Harry Potter nu este, totuşi, un bidimensional personaj desprins dintr-un joc video, ci un erou de roman, creat de o funcţionară lipsită de orice pretenţii care, în drum spre muncă, îşi aşternea pe hârtie ideile legate de o viitoare (posibilă) carte... Trilogia lui J.R.R. Tolkien este, în schimb, deja "istorică", o "capodoperă", dar care a câştigat în celebritate şi a căpătat acel aer vanitos în timp ce zăcea în rafturile din toate librăriile la categoria "best-seller" abia după ce a fost ecranizată cu o îndoită vanitate de un regizor obscur, nul din punct de vedere estetic, cu nişte gusturi dubioase, amator de horror visceral (Dead Alive, Bad Taste, The Frightners).

Cu alte cuvinte, îmi place seria de filme după Rowling pentru că este una cinstită. Este cam ceea ce pare şi nimic mai mult: o serie pentru copii, dar, paradoxal (sau poate tocmai de aceea), atât de accesibilă şi pentru adulţi. Şi Stăpânul inelelor este un film pentru copii, dar nu recunoaşte asta: se deghizează într-o falsă (deşi atât de pretenţioasă) "epopee", împânzită însă de cele mai ordinare clişee şi cele mai flagrante platitudini regizorale şi formalităţi structurale (montaje paralele găunoase, pregătiri obositoare în vederea bătăliilor pentru nişte cetăţi etc). Acest Stăpân al inelelor vrea să uluiască (însuşi Andrei Gorzo recunoştea acest lucru), să fie "fascinant", şi, pentru aceasta, creează un univers de basm, atemporal şi aspaţial (dar la ce folos dacă propriul nostru timp este limitat şi nu dispunem de trei ore de fiecare "bucată" şi dacă nu reuşim să pătrundem în el, sau, mai rău, ne plictisim urmărindu-l?). Harry Potter vrea să fie doar încântător şi agreabil. Ne oferă, dintr-un minim respect pentru spectator, cu fiecare nou episod, un "altceva" (nişte scări mişcătoare, un tablou vorbitor, nişte mătrăguni strigătoare, o pasăre Phoenix). În schimb, Lord of the Rings ne-a oferit pe parcursul a trei ani un "acelaşi", per ansamblu, o lungă cursă pentru distrugerea unui inel, plină de divagaţii şi de intrigi secundare. Harry Potter este comercialul onest: nimeni n-a avut pretenţia, până acum, să susţină că cele trei părţi (şi numărul este în creştere) au fost făcute pentru altceva decât box-office (de altfel, fiecare parte a dispus de un buget mai mare de 100 de milioane de USD, iar viitorul Pocalul de foc va avea la îndemână suma de 275 milioane USD!), dar niciodată n-a fost neglijată calitatea produsului final. LOTR este comercialul ipocrit, prizonier al propriei dorinţe de a fi "măreţ", "epopeic", "epic", "biblic" ş.a.m.d. În romanele lui J.K. Rowling avem ca erou un copil, dar nu unul plat, ci urmărit deloc fără minuţiozitate pe parcursul unui bildungsroman. Şi în trilogia lui J.R.R. Tolkien avem un copil, Frodo Baggins, dar un copil bătrân, liniar, un Hamlet ridicol, mânat de un singur scop - să ajungă în Mordor, ca să distrugă inelul în posesia căruia fără voie a intrat.

Deja avem în faţă al treilea episod din seria creată iniţial de Chris Columbus (Singur acasă, Doamna Doubtfire). Meritul exclusiv al acestei a treia părţi, care riscă să devină victima propriului succes aparţine, însă, întocmai schimbării regizorale. Inteligent, intuitiv, foarte personal (nici n-a văzut primele două filme, nici n-a citit vreun roman de Rowling) şi plin de umor, Alfonso Cuaron regizează, risc să spun ofensându-i pe fanii hard core ai lui Potter, cel mai bun film al seriei. Harry Potter şi prizonierul din Azkaban funcţionează, dacă pot spune, pe două niveluri: pe deoparte păstrează aşa-zisa Harry Potter legacy (nelipsitul aer infantil, gadgets-urile vrăjitoreşti obişnuite - mătură, baghetă magică, incantaţii parodiace precum "Ridiculus" - plus răsturnări de situaţie din păcate destul de previzibile - ştim deja că "răii" la un moment dat vor deveni "buni", şi invers), dar aduce şi acel "altceva" despre care vorbeam mai sus. Ştim încă de la The Chamber of Secrets că ne vom confrunta cu o abordare din ce în ce mai lugubră a seriei. Cuaron îşi permite să meargă şi mai departe în registrul... macabrului, punând la cale chiar câteva momente cu accente horror (în partea a doua, aveam atacul unui cuib de păianjeni gigantici, acum remarcabilă rămâne oprirea trenului pe pod, urmat de atacul unui Dementor, cu un look demn de Doamna cu Coasa). Dar şi mai important, Prizonierul din Azkaban evită cele câteva canoanele ale acţiunii primelor două părţi, care riscau deja să autocompromită seria: concursul Cercetaşi-Viperini, confruntarea cu Cap-de-Mort, lăsată mereu în coadă de peşte, conflictele finale care semănau dubios unele cu altele. Confruntarea finală din a treia parte nu doar că răstoarnă convenţia prestabilită de primele două episoade, dar este în sine o idee originală, un hibrid între Back to the Future şi, să zicem, o fantezie de Tim Burton.

La "schimbări pozitive" avem, din fericire, şi obligatoriul schimb Richard Harris - Michael Gambon, drept urmare profesorul Dumbledore este mai plin de umor şi mai tânăr ca niciodată. Mai adaug şi câteva "găselniţe" regizorale marca Alfonso Cuaron: statuile din curtea şcolii cu vulturi care mănâncă şerpi, la fel ca emblema de pe steagul mexican, cântecele Toil and Trouble care împrumută cuvinte din Macbeth-ul lui Shakespeare şi Mexican Hat intonat de Gambon în ultima sa apariţie din film, un montaj muzical care aminteşte de The Raiders of the Lost Ark... compus, culmea, tot de John Williams (în scena apariţiei Boggle-ului în chip de... şarpe!).

Merită să încercaţi Prizonierul din Azkaban cât mai aveţi şansa (eu, din păcate, l-am prins în oraş abia săptămâna trecută), fani condiţionaţi sau nu ai seriei. Dacă nu, vă rămâne oricând LOTR...