Artistul finlandez a început studiul pianului la cinci ani, cu profesoarele Marja Huhtamaki şi Katarina Nummi. Şi-a continuat studiile la Academia Sibelius din Helsinki cu Margit Rahkonen şi apoi a urmat cursuri de măiestrie cu Murray Perahia, Dimitri Bashkirov, Pascal Devoyon şi Eero Heinonen. Ulterior, a mai frecventat cursurile Academiei de Muzică din Basel (Elveţia), studiind cu Krystian Zimerman. Pianistul finlandez a câştigat Premiul I la Concursul Maj Lind din Helsinki. A debutat la New-York, acompaniat de Chamber Symphony, sub bagheta lui Gerard Schwarz, la Alice Tully Hall, în anul 2002. Paavali Jumppanen a concertat cu toate orchestrele simfonice din Finlanda şi a participat la festivalurile internaţionale La Roque d'Anthérin (Franţa), Kitayushu Chamber Music Festival (Norvegia), Kingston Chamber Music Festival (Marea Britanie) şi Kuhmo Chamber Music Festival (Finlanda). Pianistul este invitat în stagiunea 2009-2010 să cânte în cadrul Festivalului Sibelius, cu Orchestra simfonică din Lahti.
Muzicianul a realizat integrala sonatelor şi concertelor pentru pian şi a sonatelor pentru vioară şi pian de Ludwig van Beethoven (alături de Corey Cerovsek - vioară). Paavali Jumppanen a concertat cu Melbourne Symphony şi West Australian Orchestra, BBC Symphony Orchestra, Orchestre des Concerts Lamoureux, Czech Symphony Orchestra, Helsingborg Symphony Orchestra, Rochester Philharmonic, Oslo Philharmonic, Basel Symphony, Pasadena Symphony, Columbus Symphony, Wisconsin Chamber Orchestra.
Artistul a înregistrat pentru Deutsche Grammophon integrala sonatelor pentru pian de Pierre Boulez. În anul comemorativ Olivier Messiaen, el a prezentat lucrarea Vingt Regard sur l'Enfant-Jésus (Douăzeci de priviri asupra Copilului-Iisus).
La Bucureşti, pianistul Paavali Jumppanen a cântat la un nivel deosebit de ridicat, una dintre cele mai pretenţioase lucrări din literatura pianului, Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră în re minor, op. 30 de Serghei Rahmaninov, lucrare compusă în anul 1909. Interpretarea sa a entuziasmat publicul, prezent în număr mare în sala de concerte a Ateneului Român, în pofida gerului aspru de afară.
Paavali Jumppanen a relevat cu măiestrie acel caracter suav al melodiei ce alcătuieşte tema principală a primei mişcări, Allegro ma non tanto. Despre această temă, Rahmaninov spunea că nu a împrumutat-o nici din folclor, dar nici din muzica sacră; ea s-a compus singură. Nu m-am gândit decât la sonoritate. Voiam să o cânt la pian şi să-i găsesc un acompaniament adecvat. Nimic mai mult.
Pasajele repezi, ornamentate abundente, salturile acordice uriaşe, arpegiile frânte pe toată claviatura pianului (adevărate figuri acrobatice), contrastele dinamice puternice, precum şi rafinatul simţ melodico-poetic al solistului, se îmbinau cu seva armonioasă şi colorată provenită din sonorităţile orchestrei, toate fluidizând dialogul.
O altă latură mirifică a interpretării pianistului finlandez a constituit-o remarcabila capacitate de a grada tensiunea acestei părţi: lunga fâşie muzicală ce urcă, se extinde precum o maree până la punctul ei culminant, pentru a descinde în cele din urmă. Cadenţa solistică, cu acele avalanşe sonore de arpegii a declanşat o veritabilă erupţie metafizică.
În partea mediană, vuietul sumbru şi grav al pianului, Intermezzo, Adagio, intervenit după ampla şi dramatica introducere a corzilor a creat un efect deosebit de frumos.
Paavali Jumppanen a surprins publicul prin frenezia ritmică trepidantă şi virtuozitatea romantică pe care a imprimat-o părţii Finale, Alla breve. Acele digresiuni, precum brusca variaţiune de la secţiunea 69 până la 71, pline de dinamism, aminteau de un zbor eroic. Ansamblul orchestral îi simţea intenţiile, iar jubilaţia secţiunii de încheiere a concertului a declanşat ovaţiile publicului.
Printre pianiştii care au realizat înregistrări ale acestui concert elefant (cum îl denumea Arthur Rubinstein), se află: Vladimir Horovitz, Byron Janis, Idil Biret, Earl Wild, Stephen Hough, Martha Argerich, Van Cliburn, Evgeny Kissin, Vladimir Feltsman, Vladimir Ashkenazy, Emil Guilels, Victor Eresko, André Laplante, Arcadi Volodos, Nikolai Lugansky, şi însuşi Rachmaninov (între anii 1939-1940, împreună cu Orchestra Filarmonicii din Philadelphia, dirijată de Eugene Ormandy).
În a doua parte a serii de muzică a răsunat Cantata «Alexandr Nevski» pentru mezzosoprană, cor şi orchestră, op. 78 de Serghei Prokofiev. Impresia de muzică de film a dominat. Toate sonorităţile, cu o mare varietate timbrală, aveau parcă un corespondent uman. Vedeai şi auzeai glasuri, când în limba latină, când în limba rusă, învăluind sala neaşteptat de viu. Toba mare, clopotele, xilofonul şi talgerele (un întreg arsenal de percuţie) confereau prin ritmica obsedantă mult tragism. Efecte de fulgere (suflătorii de alamă), zgomote metalice stridente, semnale de trompete apăreau uneori în prim plan. Finalul a fost copleşitor.
Dirijorul Theo Wolters a condus cu multă inteligenţă muzicală desfăşurarea dramatică. El a obţinut contraste dinamice deosebite şi a reuşit să ierarhizeze logic registrele aparatului vocal-simfonic, astfel încât diversitatea coloristică să fie mereu sub control. Mezzosoprana Olga Csorvasi, s-a remarcat printr-o voce caldă, catifelată, o pronunţare impecabilă a consoanelor moi din limba rusă. În registrul grav însă, sonoritatea îşi pierdea din calitate. Corul Filarmonicii a susţinut o partitură dificilă, cu mult profesionalism.
A fost o seară de muzică ardentă.