Păstrând proporţiile, ne putem gândi că şi la noi există Opera Naţională din Bucureşti, care are parte de premiere fastuoase, cu costume şi decoruri din care se vede că scenografului i s-a dat total mână liberă, inclusiv la alegerea materialelor şi Opera din Constanţa, de exemplu, care încearcă prin acest festival să se elibereze de statutul de verişoară din provincie. Am văzut pe frontonul Teatrului Ovidiu două bannere care sugerau că festivalul se bucură de susţinerea financiară a două cunoscute lanţuri de hypermarket-uri. Pe de o parte mă întreb cu ce au sponsorizat acestea spectacolele astfel încât logo-ul lor să fie mai vizibil decât cel al festivalului, iar pe de altă parte mă gândesc când se va generaliza odată acest obicei, esenţial pentru supravieţuirea domeniului oriunde în Europa (chiar atunci când e vorba despre teatre de stat) şi mai ales în cazul teatrelor mici. Se vorbea despre legislaţie, care nu încurajează astfel de iniţiative, sponsorii neavând reduceri de impozite stimulative dacă susţin financiar manifestări artistice. Dar cred că la noi impedimentul major este nu cel legislativ, ci lipsa oricărei tradiţii în sensul unei bune relaţionări între afacerile aducătoare de bani şi cheltuitoarea cultură.
Cert este că Opera din Constanţa a găsit soluţia pentru a face şi această a 30-a ediţie să se desfăşoare cu o prezenţă străină notabilă. Concertul de gală care a încheiat festivalul a adus la rampă o pleiadă de solişti, numai doi dintre ei ai teatrului – şi le numim aici pe sopranele Stela Sârbu şi Irina Ionescu, care împart rolurile titulare ale operelor aflate în repertoriul constănţean. Le-am auzit acum în momente din Madama Butterfly de Puccini, Povestirile lui Hoffmann de Offenbach şi Don Pasquale de Donizetti, amândouă demonstrând prin interpretări juste că-şi merită titlurile de prim-soliste ale teatrului.
Între invitaţi s-au concretizat două paliere valorice. L-am ascultat pe tenorul bulgar Rumen Dojkov cu arii din Rigoletto, Trubadurul şi Turandot, vocea sa impunându-se printr-un registru larg şi o tehnică bună, din păcate totul desfăşurându-se exclusiv în zona nuanţelor puternice. Baritonul italian Mauro Augustini a impresionat cel mai puternic publicul prin dramatismul discursului şi printr-o corectă ţinută stilistică în monologul lui Iago – Credo, din Otello de Verdi. Tenorul italian Gioacchino Gitto, un muzician cu experienţă, a cântat şi solo dar a fost şi partenerul sopranei române stabilite în Italia, Laura Niculescu, cei doi constituind un omogen duet în Tosca de Puccini. De altfel, Laura Niculescu a fost cea mai importantă invitată a acestui concert, cariera ei desfăşurându-se în numeroase teatre din Italia, dar şi pe scene celebre precum Staatsoper Viena, Festspielhause din Salzburg, Teatre du Capitol din Toulouse, operele din Washington, Baltimore, Helsinki etc. Clasa internaţională a Laurei Niculescu se simte de la primii paşi pe scenă, emisia plină de culoare, tehnica perfect stăpânită, vocea caldă, cu inflexiuni meridionale şi indiscutabila cultură stilistică asigurând interpretări de referinţă din Cavalleria rusticana de Mascagni, Tosca de Puccini şi Aida de Verdi.
Şi pentru că am ajuns la cel de-al doilea palier valoric, în care am inclus-o pe Laura Niculescu, al doilea solist care ne-a impresionat în mod deosebit a fost tenorul bulgar Kamen Chanev. L-am ascultat de această dată în arii şi duete din Cavalleria rusticana de Mascagni, Tosca, Madama Butterfly şi Boema de Pucini, iar impresia din Trubadurul s-a confirmat. Faţă de anii trecuţi când l-am mai ascultat, tot la Constanţa, Kamen Chanev se află într-o remarcabilă ascensiune, tehnicii bine puse la punct şi acutului strălucitor pe care le remarcasem mai de mult alăturându-li-se o forţă expresivă şi o capacitate de a emoţiona de elită.
Ca de obicei, plină e profesionalism evoluţia orchestrei conduse de Gheorghe Stanciu şi a corului pregătit de Adrian Stanache, concertul de gală încheind cu succes un festival în care au putut fi ascultate pe parcursul lunii iunie şase opere şi două spectacole de balet.
