Tricks and tips - Up in the Air

De la eroul noului film semnat de Jason Reitman (autorul lui Thank You for Smoking şi al lui Juno, o peliculă care m-a iritat destul de mult prin conformismul sau mascat) poţi învăţa cum să cîştigi ore bune în viaţă dacă nu ai bagaje de cală atunci cînd vrei să zbori cu avionul, dacă ştii la ce coadă să te aşezi la îmbarcare, dacă te-ai prins că pantofii care nu au şireturi sînt mai practici, şi, eventual, dacă nu eşti femeie şi nu îţi plac zorzoanele de metal. Cei pe care filmul vrea să îi prelucreze nu prea au ce timp să salveze cu şmecheriile pe care le predă Ryan Bingham (interpretat de George Clooney), că ei nu vor zbura niciodată milioane bune de kilometri, încît să aibă ce să adune în traista temporală; însă e important să fii în pielea lui Bingham, să guşti din viaţa lui şi să o compari cu a ta, pentru a primi cumsecade învăţătura filmului!

Bingham e un tip care a zburat atît de mult cu avionul, încît, pentru el, viaţă a ajuns să însemne zbor. La început spune că pentru a-l cunoaşte ar trebui să stăm lîngă el la bordul avionului. Autorul are grijă să permită privitorilor să acceseze gîndurile lui Bingham, astfel vom şti că forfota aeroportului, sushi-ul ieftin şi cozile de la check-in îi creează un profund sentiment că e acasă. Şi nu-i de mirare că a ajuns să dezvolte o teorie motivaţională bazată pe practica bagajului-sumar-cu-lucruri-esenţiale, pe care o fundamentează în miile sale de îmbarcări aeronautice. O teorie - Ce ai în rucsac? - pe care, din poziţia de invitat special, le-o înscenează celor aflaţi la ananghie. Teoria spune că pentru orice om cel mai relaxant lucru ar fi să se trezească dimineaţa fără nimic. Acum, întîmplător, pentru unii pămînteni chiar asta se întîmplă. Să te trezeşti dat afară de la muncă asta înseamnă: adio casă, maşină, vacanţe, minim confort, pentru că toate depindeau de venitul acela.

Iar meseria lui Bingham e chiar aceea de a concedia oameni. El salvează şefi-emasculaţi, cărora li se înmoaie genunchii atunci cînd trebuie să îşi anunţe angajaţii că sînt în plus în firmele lor. Şi pentru aceste clipe Bingham are o teorie, cum că pierderea slujbei e o oportunitate fabuloasă pentru cel disponibilizat, îi oferă posibilitatea de a descoperi ceea ce îi place cu adevărat şi de a se dedica acelei cauze, care sigur îl va duce la prosperitate. Şi îl asigură pe cel dat afară că nu îi spune baliverne, că toţi marii bogătani ai Americii s-au aflat cîndva pe acel scaun pe care stă şi disponibilizatul în acea clipă.

Lumea antică grecească, în miturile şi tragediile ei, era condusă de trei legi. Legea divină, legea cetăţii şi legea familiei. Omul niciodată nu reuşea să respecte aceste trei legi simultan, aşa că ajungea într-o prăpastie pe care o săpa vindicativ legea încălcată. Tragedia lui Oedip (şi a familiei sale), amintită de Homer sau Hesiod şi prezentată de Sofocle în trilogia Thebană, porneşte dinspre tatăl său, Laios, care, dorind să respecte legea cetăţii şi legea familiei, cere zeului Apollo un moştenitor. Era o ruşine să nu ai copii, aşa că regele nesocoteşte previziunile zeului şi îi porunceşte lui Apollo să-i aducă un fiu. Legea divină e încălcată, omul manifestă lipsă de respect faţă de fiinţa superioară, aşa că mecanismul destinului e pus pe roate odată cu naşterea lui Oedip. Nici măcar zeul nu mai poate opri evenimentele, destinul e deasupra sa.

La două mii cinci sute de ani după scrierea acestor poveşti, cele trei legi au ajuns la Hollywood, într-o formă adaptată zilelor noastre. Legea cetăţii şi legea familiei corespund visului american, anume laturii sale practice - succesul social - şi laturii sale sufleteşti - realizarea familială, pilonii ordinii şi civilizaţiei umane, conform viziunii burgheze locale. Legea divină e vizibilă în intervenţia politicii de studio, pentru restabilirea ordinii generale, odată ce ea a fost încălcată. Adică tot în favoarea primelor două legi, în favoarea visului american. Important e să avem în vedere şi faptul că rezultatul aplicării celor trei legi în politicile Hollywood-ului vizează atît personajele de pe ecran cît şi spectatori din sală. La urma urmei esenţială e lecţia cu care pleacă spectatorul acasă, în favoarea ei e gîndită măsura în care personajul primeşte pedepse ori bomboane.

Cu a treia teorie de pe ecran apar şi problemele de ţinută morală a demersului gîndit de Reitman. În spiritul celor discutate în paragrafele anterioare, Bingham încalcă legea familiei. E un lup singuratic, a prins rădăcini în stilul său de trai, doar că stilul ăsta nu corespunde valorilor familiei. Aşa că Bingham are parte de o lecţie, care, chiar dacă nu îl duce pe el în postura de cap de familie, îi arată cît de important e să ai o familie şi cît de tristă e viaţa lui dacă ajunge să fie sincer cu el însuşi. Pentru spectator, însă, şansa bucuriei există. În timp ce urmăreşte cerul, noaptea, vede o stea ceva mai aprinsă, apropiată, care se mişcă, el va şti că acela e avionul în care călătoreşte Bingham, va şti că omu-i necăjit şi va avea grijă să facă în aşa fel încît în viaţa sa să existe armonie spirituală; va avea grijă de familie, de prieteni, acestea sînt adevăratele comori ale vieţii. Ceea ce în genere e adevărat, doar că aici, în felul în care îşi alcătuieşte Reitman pledoaria, treaba asta e revoltătoare.

Up in the Air are o serie de paranteze pe parcurs, în care vedem cum oameni obişnuiţi discută despre ce înseamnă pierderea locului de muncă sau arată cum au reacţionat în clipa în care au aflat vestea concedierii. Finalul filmului închide paranteza cu un discurs al aceloraşi oameni, în care vedem exact ceea ce susţine morala filmului: că în aceste vremuri trebuie să avem încredere în familie, că ea ne ajută să trecem impasul social, că nu-i atît de grav că nu mai ai un loc de muncă, acasă tot eşti iubit.

Hollywood-ul manipulează ceea ce consideră valoare după interesul momentan al celor care dictează - cei care pun banii la bătaie pentru producţii. Atunci cînd economia merge, ei fac filme în care munca e pe primul loc şi e promovată ideea că numai munca îţi poate aduce statut social, bunăstare şi împlinire acasă. Cînd e nevoie de eroism pentru a străbate Orientul Mijlociu toarnă un 300. Acum, cînd e criză, familia e în prim plan, prietenia, căldura căminului. În lumea în care trăim asta e realitatea de fapt, doar că e o realitate care întotdeauna foloseşte în primul rînd lor, celor care construiesc visuri în uzinele hollywoodiene. Iar problema acestui film e că morala finală nu e susţinută numai de poveste (de creaţie); în acest caz şi lumea din afara creaţiei e adusă în favoarea demonstraţiei. Povestea nu mai ajunge pentru a convinge, trebuie transbordaţi oamenii simpli din realitatea lor în realitatea producţiei şi trebuie ca sensurile producţiei să devină sensurile lor. Şi, bineînţeles, trebuie turnat umor peste poveste, trebuie pusă în chipuri dezirabile (Clooney şi Vera Farmiga, ispita feminină pe care destinul i-o scoate în cale lui Clooney), astfel ca morala să fie uşor de asimilat şi să pară simpatică.