O lume pe dos, spectacolul Teatrului de Comedie din Bucureşti, trece pe lângă adjectivul excepţional la o distanţă de vreo 1.000 de kilometri. Montarea Iarinei Demian nu este reuşita pe care ea şi-ar fi dorit-o. Regizoarea pariază prea mult pe un actor care nu are experienţa să ducă în spate timp de o oră şi jumătate o întreagă construcţie dramatică.
Îl supraestimează pe Tudor Chirilă, iar el face greşeala să se lase supraestimat. Cele trei piese într-un act îl pun pe Chirilă faţă în faţă cu trei tipologii, dar jocul lui de profunzime nu merge foarte departe de simpla schimbare a unor costume de scenă. O lume pe dos se joacă la Teatrul de Comedie, dar uită să te facă să zâmbeşti, fiind prea preocupat de trasa lui sobră, demonstrativă şi moralizatoare şi care scoate din calcul orice tip de umor. Iarina Demian însăşi are dificultăţi să extragă din text ironia absurdă pe care a intenţionat s-o livreze ca pe o marfă de calitate, într-o formă estetică profundă şi convingătoare.
Actorii-butaforie
În primul act, Preludiu şi Liebestod, de Terrence McNally, Tudor Chirilă joacă rolul unui dirijor bisexual ultraapreciat, care ţine un monolog interior furtunos în timpul unui concert. La cât de smeriţi stau actorii, în umbra celui din rolul principal, poate că ar fi trebuit ca spectacolul să fie un one-man show. Dar nu este şi îi transformă pe ceilalţi participanţi la traficul de replici din scenă în simple accesorii de scenografie.
Rolurile secundare sunt sfori foarte subţiri, pe care Chirilă îşi aşterne replicile sale dense, ca pe nişte rufe puse la uscat. Cele patru personaje din prima piesă au intervenţii minime, chiar dacă li se rezervă câte un micromonolog interior de căciulă: Marius Drogeanu este un concertmaestru care îşi face dirijorul "bou", Simona Stoicescu este o soprană incultă, Andrei Runcanu este un homosexual care îi face avansuri maestrului dintr-o lojă, iar Smaranda Caragea este soţia care îi ascunde dirijorului un adulter.
Tudor Chirilă are energie benefică, dar şi-o direcţionează ineficient, pentru că supralicitează dimensiunea rolului său şi îngroaşă prea mult personajul. Primul act îi ţipă prea tare în ureche lui Chirilă: Tu eşti vedeta!. Iarina Demian îi dă fiului său toţi aşii, iar celorlalţi actori numai "cartoafe" - doiuri şi treiuri.
A doua piesă, Problema, de A. R. Gurney jr, este de un dramatism ieftin şi derapează spre teatrul superficial, încât nici nu merită menţionată, iar a treia, care se vrea o scenă à la Ionesco, este de neurmărit, nu are haz şi nici măcar un absurd rafinat. Al treilea act prilejuieşte revenirea Iarinei Demian în calitate de actriţă, dar nici măcar ea nu are cum să se salveze din capcana pe care şi-a întins-o. N-a ştiut cum să stoarcă hazul din absurd, mizând, probabil, pe faptul că fanii lui Chirilă vor râde la ce se vede: solistul trupei Vama apare deghizat în femeie. Textul însuşi este fad şi simpla asociere cu dramaturgia ionesciană îi face un mare deserviciu.
Roluri pentru care trebuie să aştepţi
Tudor Chirilă ar trebui să fie circumspect cu aceste roluri care îl lasă singur şi foarte expus. Pare să aibă o problemă cu alegerea lor, şi cu autoevaluarea. În ultimele trei spectacole ale sale, Ferdinand al VIII-lea regele Spaniei, Biloxi Blues şi cel de acum, el a făcut mereu echipă cu o trupă neexperimentată. Tudor Chirilă a luat Premiul UNITER pentru rol secundar cu Malvolio, din A douăsprezecea noapte, şi ar trebui să se întoarcă şi să-şi reclădească ascensiunea din acel moment. Şi, mai ales, din mijlocul unor actori valoroşi. Altfel, lipsa de emulaţie îi poate da false speranţe.
În afară de primul text, care oferă o minimă surpriză, dar care are un final penibil, celelalte două nu-şi justifică prezenţa în spectacol. Deşi conceptul de legătură între cele trei episoade ar trebui să fie "singurătatea", cuvântul "sex", cu derivatele lui, care ţin de patologie, îşi impune mult mai tare sonoritatea.
O lume pe dos nu jonglează cu idei care ar putea mişca munţii din loc. Nu este nici măcar un spectacol bun. Şi nu e deloc departe de adevăr să spui că este o producţie mediocră.