Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  O lume pe dos

Invitaţie la Wagner - O lume pe dos


TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Îmi propun să revăd în 2011 O lume pe dos, cele trei piese într-un act ale unor americani contemporani, cu Tudor Chirilă şi Iarina Demian excepţionali, în rol de conducător de orchestră şi, respectiv, de mamă psihopată. În Preludiu şi Liebestod, de Terrence McNally,  e vorba de muzica lui Wagner. "E vorba de iubire. Şi de moarte. Şi de trans-(futu-i)-figurare".
 

Despre O lume pe dos, coproducţie Teatrul de Comedie şi ArCub, nu am apucat să scriu, deşi premiera a avut loc în decembrie 2009, tocmai pentru că de atunci multe mi-au ieşit exact pe dos: am tot amânat şi altele s-au tot întâmplat. Dar mă întorc puţin în timp, pentru că spectacolul încă se joacă şi mai ales pentru că merită văzut. Am fost cu adevărat impresionată de Tudor Chirilă în ipostaza de dirijor în Preludiu şi Liebestod şi mai ales de revenirea spectaculoasă a Iarinei Demian ca actriţă în Naomi în camera de zi, pentru că în ultimii ani ea s-a concentrat mai mult pe regie.
 

Despre Tudor Chirilă, după ce îl văzusem acum câţiva ani în Malvolio, din A douasprezecea noapte (premiat cu UNITER în 2004 pentru Cel mai bun actor, în regia lui Gelu Colceag) ştiam că e un interpret foarte bun, care însă, ca şi Ştefan Bănică Jr., a ales să pună muzica pe primul plan. În regia Iarinei Demian Tudor îi mai întruchipase pe Domnul Charles din musicalul Chiriţa of Bârzoieni (Vasile Alecsandri) sau pe Stanley din Biloxi Blues (Neil Simon).

De-a lungul timpului l-am întâlnit însă de multe ori alături de mama sa, Iarina Demian, la multe dintre concertele Festivalului Enescu. La un moment dat, privea fascinat gesturile dirijorului Mariss Jansons, la pupitrul celebrei Concertgebouw din Amsterdam.

Magnetic, animalic, sexual

Iată că, în sfârşit, în Preludiu şi Liebestod, Tudor Chirilă face un rol în care îşi poate etala talentul de muzician, precum şi experienţa acumulată alături de  trupă: rockul înseamnă, la rândul său, căutare şi îţi dă iluzia puterii. Toate acestea, Chirilă le regăseşte la modul absolut în muzica lui Wagner.

În Preludiu şi Liebestod, dirijorul este "magnetic, animalic, sexual, charismatic. Face capetele să se întoarcă după el", cel puţin aşa îl vede dramaturgul Terrence McNally. Îmbrăcat în frac, pe fondul muzicii din Tristan şi Isolda, cu spatele la public, şeful de orchestră capătă stil şi clasă. Însăşi nevasta prezentă într-un colţ admite că-l adoră "şi-l înşală numai fizic" iar, la rândul său, concertmaestrul care-l înjură tot timpul îi recunoaşte în gând excelenţa printr-un "Ce-i al tău, i-al tău, boule". Arogant şi orbit de propria împăunare ("N-am mai descoperit o persoană la fel de interesantă ca mine. La fel de adorabilă. La fel de vrednică de atenţia mea exclusivă"), furat de amintirea unor experienţe sexuale dionisiace petrecute în Italia, monologul său interior rostit cu voce tare îi dovedeşte complexitatea.

Sus, în vârf, eşti foarte singur

Şi, totuşi, ca şi în muzica lui Wagner, abisurile personajului sunt ameţitoare: "Cine-a zis-o, a avut dreptate: sus, în vârf, eşti foarte singur. De fapt, singur eşti oriunde. Totul e în muzică. Dorul, învăţătura... Neputinţa. Sunt iubit. Dar eu  vreau să iubesc".  "Până la urmă e vorba de iubire. Şi de moarte. Şi de trans-(futu-i)-figurare". Cel mai mult, însă, e vorba de moarte. Şi de faptul inevitabil că, dacă nu ştii să te opreşti la timp din iluzia puterii sau din beţia ­sexului, picajul este sigur.

La rândul ei, în ultima parte scrisă de Christopher Durang, Naomi în camera de zi, Iarina Demian, în rolul unei mame maniaco-depresive, este uluitoare. Îmbrăcată în culori stridente şi deocheate, cu floricele în păr şi cu ciorapi dungaţi, Naomi se alintă uneori ca o fetiţă. Şi totuşi, limitele bipolarităţii şi caruselul fugii ideilor sunt atât de fragile şi de tăioase, de la tristeţe la urlet, de la zâmbetul stins la hohotul de râs, de la gingăşie la dezlănţuiri apocaliptice: "Pot să petrec Crăciunul de una singură, pot să ard buşteanul sărbătoresc de una singură, pot să-l aştept pe Santa de una singură. Pot să pun flori în glastre. Pot să culeg mere. Pot să cumpăr o puşcă de la magazin şi să te împuşc. Cu mâna mea! Înţelegi? (...) Căraţi-vă de-aici. N-am nevoie de voi, şi oricum sunteţi ca şi morţi! ".

Într-o scenografie simplă semnată de Ramona Macarie, în nişte camere în care bântuie fantomele morţilor, în trei piese americane contemporane scurte, cu personaje travestite, cu osândiţi ai căutărilor bisexuale (în actul din mijloc Problema, rolul soţiei este mai puţin reuşit în interpretarea Smarandei Caragea), găsim, într-adevăr, o întreagă lume pe dos.

Peste toate se revarsă tumultul muzicii lui Wagner. Şi mi-am adus aminte ce spunea Toscanini, în ideea de a se pătrunde dincolo de partea vizibilă a acestei neorânduieli: "Nu vă uitaţi la băţul ăsta stupid din mâna mea! Nici eu însumi nu ştiu ce face. Dar simţiţi - simţiţi ce vreau. Încercaţi să înţelegeţi!".



 Toate articolele despre O lume pe dos


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Simona Chiţan


Alte articole

 Tudor Chirilă şi Iarina Demian într-un spectacol excepţional O lume pe dos la ArCuB, Comunicat de presă
 Comedia la care nu râzi - O lume pe dos, Dan Boicea


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer