Buscape nu e protagonistul filmului, ci îl traversează povestind naşterea crimei organizate şi dezvoltarea traficului de droguri în această favela de la finele anilor şaizeci până la începutul anilor optzeci. Privirea lui, precum cea a inseparabilului său aparat de fotografiat, imortalizează iubirile, vieţile, morţile şi micile miracole precum cel pe care el-însuşi îl trăieşte: acela de a reuşi să supravieţuiască şi să se realizeze într-o lume în care destinele sunt imuabile, condamnate la delincvenţă şi la moarte prematură.
Adevărata protagonistă a filmului lui Meirelles este favela cu nume paradoxal, marea mamă a atâtor fii fără tată, şi fără speranţă. Ei sunt cei care fac să pulseze paginile romanului şi secundele filmului. Mai bine de trei sute de copii luaţi din favelas din Rio dau voce acestei realităţi care, în douăzeci de ani, rămâne nealterată, dacă nu chiar mai teribilă. În acele locuri traficul de narcotice este axa economiei locale, cu statut indivizibil, legile nu au nici-un preţ, săracii continuă să se omoare între ei, poliţia este absentă sau coruptă. Unicii care comandă sunt stăpânii drogurilor şi cu acordul lor echipa filmului a putut filma în acele locuri.
Munca la scenariu a fost lungă şi laborioasă. A fost nevoie de şase ani pentru a transforma cele şase sute de pagini ale romanului şi cele mai bine de trei sute de personaje în imagini reale, dure, dense, dramatice, magmatice şi iritante. Viaţa trăită, limbajul şi capacitatea de improvizaţie a actorilor neprofesionişti au nuanţat infinit scenariul.
Arhitectura narativă e complexă şi îndrăzneaţă, circulară şi zigzagantă, făcută din poveşti care se întrerup spre a ceda locul altora. Drept punct central avem observaţiile lui Buscape, cu o familie mai solidă decât a altor copii şi fără sămânţa crimei. Observaţiile lui asupra acestei lumi reies ca filtrate de o cameră fotografică, ideal care pentru el a constituit unica salvare. Buscape îi observă pe ceilalţi băieţi ai cartierului care fură, dau spargeri, se ameninţă, se omoară, sau sunt împuşcaţi de poliţie. El asistă la curmarea vieţilor în văzul şi acceptul inert al celor ce nu au altă soluţie decât să tacă. Băieţelul îşi continuă însă studiile, mai face câte un job ocazional la limita între crimă şi viaţa dreaptă, dar ştie că, dacă supravieţuieşte, va deveni fotograf.
Regizorul Fernando Meirelles, un tânăr Papă al publicităţii braziliene, îşi împarte filmul în trei faze temporale distincte cu trei stiluri diverse. Întâia parte narează istoriile grupului de amici "Tender Trio", ambientată la finele anilor'60, în ritm de samba. Este o perioadă pseudo-romantică a criminalităţii, în care o anume inocenţă juvenilă este exprimată într-un stil clasic, cu camera fixă şi încadraturi regulate.
A doua parte se desfăşoară în anii'70, amestec de promisiuni şi de crunte dezamăgiri. Este povestea lui Ze Pequeno şi a afacerilor lui în traficul de drog. O perioadă redată filmic în culori acide, hipnotice, cu o cameră liberă, un montaj mai nervos, mai puţin strâns, într-o atmosferă de marijuana cu dense inflexiuni de pop, funk şi muzica black.
Ultimul capitol e rezervat războiului pentru hegemonia în narcotice. E deja finele deceniului opt şi povestea este a lui Mane Galinha, un decent negru superb ajuns, pentru "onoare", criminal, şi mort ostaş al răzbunării. Filmarea devine aici monocromatică, convulsivă, agitată. Montajul este şi el discontinuu, ritmul sufocant, ultra-rapid, cocainizat, cu panoramice repezi şi camera out-of-focus, cu vibraţii de heavy-metal.
Violenţa curentă se întretaie însă mereu cu iubirea, cu visele pe care orice adolescent le are. Surprinde mai cu seamă figura lui Cabeleira, cel mai "simpatic" criminal din Cidade de Deus, cel căruia îi plac hainele funky ale tinerilor inn, cel care înnebuneşte toate femeile dar iubeşte una singură, cu care nu doreşte să facă altceva decât să plece departe...
Cidade de Deus - City of God reprezintă, din multe puncte de vedere, o etapă fundamentală în renaşterea filmului brazilian. Se hrăneşte din neorealism şi din noul cinema gen Tarantino în sensul că lasă realitatea să interfereze cu ficţiunea, murdărind de noroi favelas. Ne aminteşte de munca lui Hector Babenco cu actori neprofesionişti, dar mai cu seamă de stilul lui Coppola sau Scorsese prin violenţa sa "morală". Este un film exact ca un mecanism, halucinant ca un vis, implacabil precum înaintarea lavei incandescente...
Diferă însă de filmele lui Bunuel pentru că, pe lângă denunţul infinitei spirale a violenţei căreia îi stă victimă omenirea, poleită de cruzime, ne dăruieşte totuşi şi răbufniri ironice şi momente de o vitalitate descătuşată.