O singură excepţie, în anii din urmă: excelentul Central do Brasil al lui Walter Salles, premiat cu Ursul de Aur la Berlin şi prezentat de canalele HBO şi România 1; de altfel, pe Walter Salles îl găsim şi în lista coproducătorilor filmului de faţă. Lucrurile sunt cu atît mai binevenite cu cît filmul ales pentru distribuţie de Independenţa Film este extrem de reuşit, făcut cu adevărat profesionalism, exact aşa cum cerea subiectul în cauză; este un semn de vitalitate al cinematografiilor ţărilor hispano-americane (să amintim şi uimitorul Amores Perros, producţie mexicană difuzată recent de HBO), puţin cunoscute la noi în ţară, dar care ar merita efortul unei promovări mai sistematice. Să spunem deci de la început că trebuie să mergeţi să vedeţi filmul, efortul celor peste două ore de vizionare, deloc uşoară, fiind meritat, mai ales că, probabil, nu va avea decît o săptămînă de difuzare pe ecranele bucureştene.
Filmul Cidade de Deus ecranizează un roman semnat de Paolo Lins, autor născut şi crescut în aceste favelas (ghetourile, mahalalele metropolei Rio de Janeiro), pe care le portretizează descriindu-şi propria copilărie şi adolescenţă într-o manieră necruţătoare şi cîteodată insuportabil de violentă. Demersul este urmat şi de regizorul Meirelles, numai că acesta nu a avut aceeaşi traiectorie existenţială şi a trebuit să facă efortul cunoaşterii unei lumi pînă atunci străine. Iată cum descrie el ceea ce a declanşat realizarea peliculei: "Aveam 43 de ani şi devenisem unul dintre cei mai aclamaţi regizori de clipuri publicitare din Brazilia. Un salariu bunicel, premii cu duiumul, o reputaţie solidă şi un vid sufletesc enorm. Ajunsesem în punctul în care nu ştiam ce-aş mai putea face în continuare. Arsesem toate etapele. Dobîndisem gloria. Blazarea mă pîndea după colţ. Şi-atunci, un prieten mi-a dat să citesc romanul Cidade de Deus, sugerîndu-mi o posibilă adaptare a lui pentru ecran. N-am prizat în viaţa mea cocaină şi nici nu mă interesa foarte tare acest subiect. Nu eram la curent cu viaţa din favelas sau cu traficul intens de droguri din ţară. Dar m-am hotărît totuşi să citesc cartea. Iar cine spune că o lectură îţi poate schimba viaţa are dreptate. Aşa mi s-a întîmplat mie". Mai departe, odiseea realizării filmului poate constitui la rîndul ei subiectul unuia: pentru a-l duce la bun sfîrşit, regizorul s-a infiltrat în acest ghetou, unul dintre cele mai periculoase din lume. După încheierea filmărilor, Meirelles şi coregizoarea sa au devenit părinţi-surogat pentru 60 dintre orfanii care au jucat în film; cei doi au creat un ONG care încearcă îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale acestor nefericiţi.
Filmul descrie cu aparentă cruzime o lume sumbră şi fără orizont, în care viaţa umană nu are absolut nici un preţ. Şirul de crime, de violuri şi de tîlhării este aproape neîntrerupt şi, fără a le număra, credem că de mult timp încoace este filmul în care se trag cele mai multe focuri de armă şi sunt ucise cele mai multe fiinţe omeneşti (aproape toate fiind copii şi adolescenţi, membri ai unor bande extrem de crude şi violente) dintre cele care au rulat în sălile noastre. Diferenţa este că ştim că totul este adevărat şi autentic, că se întîmplă în continuare, în acest prezent pe care-l trăim, că, vorba unei formaţii, "este o realitate crudă". Şi totuşi în acest iad există momente de răgaz, există momente de umor, există dragoste şi, la 16 ani, preocuparea principală este tot cum să reuşeşti să-ţi pierzi virginitatea, chestie pentru care depune mari eforturi personajul principal.
Oraşul Zeilor este instructiv şi din alt punct de vedere: fiind evident că România s-a îndreptat după ‘90 nu spre Europa, ci spre "modelul" latino-american (uriaşe discrepanţe sociale, sărăcie şi mizerie, corupţie la o scară imposibil de atenuat), filmul oferă o imagine destul de sumbră a ceea ce ne aşteaptă în următoarele decenii. Adică lipsa oricărui viitor pentru întregi generaţii, mizerie cruntă, criminalitate şi trafic de droguri, violenţă extremă şi ignoranţă absolută, totul la umbra cartierelor bogate şi luxoase unde se vor lăfăi aceiaşi pesedişti, ex-comunişti şi securişti, ex-lichele parvenite pur şi simplu...